Cum devii expert autodidact

După multe ocoluri, a venit şi vremea de a rosti cuvîntul cel de ocară. Curriculum, deşi neutru, e mama învăţăturii şcolare. Iar tatăl, vorba latinilor, semper incertus.

Cînd a intrat cuvîntul acesta şi în limbajul educaţional autohton, nu puţini l-au întîmpinat cu zîmbetul pe buze. Cum să-l declini pe româneşte? La plural, corect ar fi curricula, dar ce te faci cu genitivul? Curriculalelor? Şi-apoi, de unde a apărut? Vreo fiţă corporatistă – au zis unii, amintindu-şi cum şi unui banal CV i se zicea mai deunăzi, impozant, „Memoriu de activitate.“ Vreo invenţie de-a pedagogilor – au zis alţii, să facă să sune mai bine „plan de învăţămînt“ sau „programă şcolară“.

Multă vreme, bietul curriculum a rămas într-un limb între nedumerire şi ironie.  

Îmi amintesc de un prieten care a mers la o universitate din India pe o bursă pentru curriculum design. El era, ce-i drept, un foarte apreciat specialist de la departamentul de design al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, dar avea să afle abia la destinaţie că, în principiu, ce se dorea de la el era „proiectare curriculară“ – de pe la ştiinţele educaţiei, vasăzică. Misterul a fost lesne de elucidat. Primind oferta cu pricina, ministerul nostru de resort a direcţionat-o către... arte plastice.

Prin ’94-’95, cînd a demarat şi la noi, cu sprijinul Băncii Mondiale, prima reformă curriculară de anvergură, puţini erau cei care ştiau cam ce se ascunde în spatele cuvîntului cu pricina. Cîţiva au încercat să explice şi neofiţilor, fără prea mare impact. Terminologiile mai vechi au rămas în continuare pe baricade, deşi curriculum-ul aducea cu el promisiunea unui alt fel de a gîndi activitatea şcolară. „Planurile de învăţămînt“ sînt apanajul celor care planifică – precum odinioară planurile cincinale: atîtea cicluri de instruire, atîţia ani fiecare, atîtea materii în fiecare an de studiu, atîtea ore pentru fiecare materie ş.a.m.d. După cum „programele“ au rostul să programeze: acum intră predicatul, acum „Toma Alimoş“, acum compunerea liberă despre cum ne-am petrecut vacanţa, în bună ordine şi fără sărit peste rînd, ca la medic.

Curriculum-ul descrie, aşa cum trădează şi etimologia cuvîntului, un parcurs. Un parcurs imaginat din perspectiva celui care îl străbate: elevul, studentul, doctorandul. Şi, ca orice descriere de traseu bine întocmită, ar trebui să jaloneze reperele de orientare – în primul an de şcoală vei străbate pădurile încîlcite ale scrisului, cititului şi socotitului, înţesate de litere, de cifre şi de alte cîteva semne aritmetice – punctele de atins –, acum vei fi capabil să scrii, să citeşti şi să socoteşti cu uşurinţă – şi răscrucile: aici poţi să o iei fie într-o parte, să-ţi continui învăţătura, fie într-alta, să te apuci de muncit ş.a.m.d. Un curriculum bine aşezat e un fel de combinaţie între o hartă şi o poveste: harta mediului educaţional, pe de o parte, povestea celor care îl străbat, pe de cealaltă parte.

Este curriculum-ul românesc o astfel de întocmire?

Pentru majoritatea concetăţenilor, un Curriculum Naţional este ceva ce stă scris într-o carte publicată mai demult la nu se ştie ce editură, pentru că oricum nimeni nu-şi bate capul s-o citească. La noi, parcursul şcolar seamănă mai degrabă cu săritul din piatră în piatră prin albia unui rîu, fără altă ţintă decît să nu-ţi uzi botinele sau – Doamne, fereşte! – să aluneci şi să pici în apă.

Materiile şcolare se ceartă neobosit între ele, care-i mai făloasă şi mai de folos, finalităţile de ciclu sînt împinse în negura uitării de probele naţionale, ce ţi se pune dinainte pe hîrtie nu-i deloc totuna cu ce-ţi stă în faţă cînd ai de ales încotro vrei să mergi mai departe.

Mai este o chestiune spinoasă, căreia încă nu i s-a dat de capăt. Cine ar trebui, la urma urmei, să se ocupe cu construcţia curriculară – cu acel ansamblu coerent care să dea un sens cît mai pregnant traseului educaţional. Cei mai în temă, spun unii, sînt cei care practică nemijlocit munca educativă, profesorii înşişi. Însă asta nu duce prea departe, cînd e vorba de armonizarea disciplinelor şcolare. Pedagogii – experţii în ştiinţele educaţiei – sînt mai în măsură să dea coerenţă ansamblului. Însă aceştia – se replică pe dată – plutesc în teoriile lor diafane, care oricum se schimbă radical la 10-20 de ani o dată, şi nu prea au habar cum e să te canoneşti cu un copil care nu înţelege cu nici un chip tabla înmulţirii.

Am reuşit de mai multe ori să stîrnesc iritare descriind fondul de neînţelegere şi suspiciune reciprocă dintre „practicienii“ şi „teoreticienii“ educaţiei din România, dintre profesorii de specialitate şi pedagogi. Mi-am aprins paie în cap, şi din partea unora, şi din partea celorlalţi, deşi voiam doar să spun că ar trebui să învăţăm să ne ascultăm cu mai multă îngăduinţă unii pe alţii.

Mie unul mi-a luat ceva vreme să înţeleg că nu e suficient să fii un bun profesor, ca să ai viziune şi pricepere curriculară. „Proiectarea curriculară“ e o meserie în sine, care se învaţă, fie că vii dinspre pedagogie, fie că te-ai format într-o altă specialitate.

În anii efervescenţi ai primei reforme, m-am trezit cooptat în grupul de lucru care urma să elaboreze proiectul de curriculum pentru limba şi literatura română în liceu. Ştiam foarte bine ce aş fi dorit să dispară de pe firmament – inepta învăţare pe dinafară de comentarii literare prefabricate, perspectiva academică, teoretică şi analitică asupra limbii, inhibarea sistematică a judecăţilor proprii, avalanşa de informaţii culturale lipsite de relevanţă pentru un adolescent etc. Dar ştiam mult mai puţin – aproape deloc – ce s-ar putea face în schimb. Şi mai ales cum.

Am trecut, pe rînd, prin experienţa unor îndelungi discuţii cu „beneficiarii“, cu elevii de liceu. Apoi cu profesorii. Apoi am trăit întîlnirea cu „celălalt“, cu modul în care se predă limba şi literatura maternă peste hotare. Apoi m-am confruntat cu mine însumi: de unde trebuie pornit? Care ar fi succesiunea cea mai nimerită a paşilor în construcţia curriculum-ului, pe cei patru ani de studiu?

Între timp, condiţiile s-au schimbat sensibil: şi opiniile elevilor, şi punctele de vedere ale profesorilor, şi nivelul de expertiză în domeniu. Probabil, vine rîndul unei noi generaţii de experţi autodidacţi.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.