Ruşii mei
Se face mare vorbire despre rusofobia românului. Eu aş zice că e mai degrabă ruso-scepticism. De aia m-am vîrît în propria memorie afectivă, să văd cum a stat distinsa mea persoană în raport cu locuitorii uriaşei colecţii de gubernii, aflate la nord-est.
Primii ruşi mi-au fost simpatici. Erau cei din lecturile claselor primare. Luptaseră cu nemţii în război, îşi eliberaseră patria şi îi lichidaseră pe nazişti, eliberînd lagărele de concentrare de odioşii kapo şi gardieni SS. Cum să nu îţi placă nişte oameni care plecaseră la mii de kilometri de casă, doar pentru a elibera nişte popoare asuprite de jugul nazist? În plus, promiteau, pentru prima oară în decenii, egalitate absolută în faţa legii, indiferent de etnie, naţionalitate sau sex. La televizor, soldatul sovietic era preaslăvit rar, conform liniei oficiale a partidului românesc conducător. Nu prea aveam motive să mă îndoiesc. Prea zicea toată lumea acelaşi lucru.
Apoi, prin facultate (adică, anii ’80), ruşii mi-au devenit şi mai simpatici. Ei aveau Glaznost, noi aveam liniile directoare. Ei aveau Perestroika, noi beneficiam de discursurile inepte ale Genialului. Ei aveau programe de televiziune cum ar fi Vzgliad (se difuza în fiecare vineri seara), noi ar fi trebuit să vedem două ore de program idiot, dedicat exclusiv Prea-Ilustrei Perechi. Mă uitam la respectivul magazin de reportaje şi visam să pot face şi eu aşa ceva. Îi invidiam din toţi rărunchii pe cei doi prezentatori şi mi-i luam drept modele profesionale. Cîţiva ani mai tîrziu, după ’90, am aflat că unul dintre ei a murit în timpul unui atac al SpezNaz-ului asupra televiziunii publice din Lituania. Pe vremea aia, televiziunile publice chiar contau.
Prin ’88-’89, îmi croisem oarece acces spre nişte cursuri cu prezenţă selectă, ţinute la „Ştefan Gheorghiu“. Profesorii erau cei de Învăţămînt Politic de la noi, din Poli. Spre şocul nostru, cele zise acolo erau foarte departe de linia oficială. Acolo se vorbea (relativ onest şi liber) despre apropiatul faliment al sistemului sovietic, despre prăbuşirea nomenclaturii şi moartea politică a comunismului. Dovezile erau doar nişte citate din Gorbaciov. Rusul şef. Motiv suplimentar de simpatie pentru naţia vecină.
Pe 21 decembrie, recunosc: am ieşit în stradă, la Piaţa Romană şi am strigat (pe lîngă „Jos comunismul“) şi „Gorbaciov!, Gorbaciov!“. În el mi-era speranţa să scap de Ceauşeşti. Nu eram atît de emancipat. La momentul ăla, să văd la televizor emisiuni ca Vzgliad şi spiciuri ca ale lui Gorbaciov era maximum de speranţă pentru mine.
Au venit anii ’90 şi decăderea fostului Imperiu. Mi-a fost milă de ei. Să ai ca şef un tip ca Elţin nu era o situaţie de invidiat. Trecuse şi lovitura de stat din ’90, cînd „neşte“ tovarăşi de pe la KGB au încercat să schimbe schimbările. După aia, părea că gaşca lor va dispărea pe vecie, de pe lîngă Kremlin. Iar mă uitam cu simpatie la ruşi. Iaca, reuşiseră să treacă peste o încercare serioasă. Optaseră pentru democraţie. Nu mai aveau treabă cu vechile obiceiuri.
Chiar şi Putin mi-a fost simpatic, la început. Un tip dur, cu limbaj menit a obloji rănile adînci din orgoliul unui fost imperiu. Mai bine unul ca el, decît vreun Jirinovski, gîndeam eu. Apoi i-am văzut pe ruşii anilor 2000, pe plajă, prin Antalya. Tricouri cu ROSSYA, în roşu-alb-verde, comportament agresiv, excese de tot felul (inclusiv cele bahice, de extracţie Elţîniană). Mi-au stat în gît, pe unde i-am întîlnit. Şampania băută cu vodcă la micul dejun mi-i făcea antipatici. Agresivitatea cu care se băgau în faţă la orice coadă mi-i făcea odioşi. Înduioşătoare erau doar soţiile lor, de un metru optzeci plus, boite la prima oră a dimineţii, pe malul piscinei, în pantofi cu toc de cel puţin 12 centimetri. Am cunoscut şi oameni decenţi printre ei. Erau însă puţini, înghiţiţi de masa de nesimţire şi proastă creştere gălăgioasă a conaţionalilor.
La ei, la cei decenţi, mă gîndesc acum, după asasinatul pasagerilor din zborul malaiezian. Ştiu că ei nu pot crede că statul în care locuiesc ar fi în stare de aşa ceva. Ei îşi iubesc copiii – vorba lui Sting. Mă tem doar că ei, acum, sînt o minoritate în ţara aia. Rusul anului 2014 nu îmi mai e simpatic. Dimpotrivă.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană, la TVR.
