„Rusia e mai complicată...“ – dialog cu Armand GOŞU

Publicat în Dilema Veche nr. 546 din 31 iulie - 6 august 2014
„Rusia e mai complicată   “ – dialog cu Armand GOŞU jpeg

Este expert în spațiul post-sovietic, și-a dat doctoratul la Moscova, urmărește consecvent presa rusă. Și, mai ales, vede lucrurile în ansamblu și în profunzime. Armand Goșu a studiat istoria, iar acum este conferențiar dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București și redactor-șef al revistei 22.

Revista Time a avut pe copertă, săptămîna trecută, titlul Cold War II, cu o imagine a lui Vladimir Putin avînd în spate umbra unui avion. A început al doilea Război Rece?

Criza din Ucraina e mai degrabă un epilog la „primul” Război Rece. Sînt dosare care au rămas în suspensie după 1991 – dacă acceptăm că Războiul Rece s-a terminat odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice. Probabil că asistăm acum la epilogul ideii de imperiu în accepția pe care i-o dă Rusia. Căci Rusia a putut să devină imperiu abia odată cu anexarea celei mai mari părți a Ucrainei; fără Ucraina, nu e imperiu, e doar Marele Cnezat al Moscovei. Acum Rusia, redusă în Europa în urma prăbușirii URSS la granițele din vremea lui Ivan al IV-lea cel Groaznic, deci a doua partea a secolului al XVI-lea, vrea să redevină imperiu luînd sub control Ucraina. În momentul în care Occidentul și-a apropiat Ucraina și a invitat-o să semneze la Vilnius acordul de asociere cu UE, Rusia s-a simțit amenințată. Întreaga filozofie de existență a Rusiei s-a prăbușit: Rusia nu se concepe pe sine decît ca imperiu, nu ca stat național modern. Însă, fără Ucraina nu poate fi imperiu. Dacă Rusia nu e imperiu, ce poate atunci să fie? E nesiguranța, un sentiment de panică pe care îl trăiește elita politică rusă, care vede totul în termeni de hard power: teritorii-tampon între ei și “restul”.

Între Rusia și Occident există tensiuni “pe față”, cum n-au mai fost de multă vreme. În anii ’90, Occidentul a încercat să se apropie de Rusia, dar n-a reușit...

Pînă prin 1997-1998, Vestul și-a alimentat iluzia că Rusia poate deveni o parte a lumii occidentale, prin asimilarea și respectarea unor reguli minimale. În momentul cînd apare criza politică internă în Rusia, cînd apar informații despre acte de corupție care vizau chiar familia președintelui Elțîn, deturnări de fonduri (dar nu ca în Europa Centrală ori în America Latină, ci vorbim de deturnarea unor tranșe întregi de la FMI sau de la Banca Mondială), Occidentul a înțeles că Rusia e mai complicată, că elita politică de la Moscova joacă dublu: pe de o parte mimează acceptarea unor reguli ale lumii occidentale, pe de altă parte joacă la rupere, nu respectă nimic, și pe fond nu se modernizează. Ori modernizarea Rusiei era o iluzie întreținută și de Occident, dar și de o parte a elitei moscovite. Cîtă vreme exista această iluzie, Vestul a pompat zeci și sute de miliarde de dolari în Rusia. Momentul de cotitură a fost lupta pentru succesiunea lui Boris Elțîn. Lupta nu se dădea între un democrat și un reprezentant al sistemului serviciilor secrete ori nomenclaturii comuniste, ci între doi reprezentanți ai sistemului kaghebist: Evgheni Primakov, fost șef al spionajului rus, și colonelul Vladimir Putin, șeful FSB, principalul succesor al KGB-ului. Occidentului nici măcar nu i s-a mai dat șansa să mimeze sponsorizarea democratizării Rusiei, el nu avea pe cine să mai mizeze – democrații pro-occidentali erau pe la 7-8%.

În anii Războiului Rece se dezvoltase un întreg domeniu de studiu în Occident – kremlinologia. Ce s-a ales de el?

Mulți cercetători din Vest au rămas șomeri după 1991, cîțiva au fost recuperați mai ales după 2008.  Întîmplarea face că eu am fost trimis de Academia Română la Moscova, la doctorat, în 1995. Directorul de atunci al Institutului de Istorie “N. Iorga”, dl profesor Șerban Papacostea, a avut inițiativa de a trimite trei tineri acolo. Se deschiseseră arhivele în Rusia și ni s-a spus că e nevoie de oameni care să le cerceteze, așa că era bine să renunțăm la vechile noastre specializări (eu eram specializat în Imperiul Otoman, secolul XIX, Tanzimat). Din cei trei, am rămas doar eu. Asta și grație BBC, cu care am colaborat, apoi am lucrat în biroul din Moscova. Biroul BBC era în apropiere de Europa liberă, care avea un bloc în Moscova: în el locuiau zeci de doctoranzi americani trimiși la Moscova să se specializeze. De fapt, era ultimul val de tineri trimiși la specializare în URSS și care au văzut cu ochii lor prăbușirea imperiului și odată cu el a viitoarei lor cariere. Unii s-au pierdut, alții au făcut carieră în Departamentul de Stat, în alte structuri. Ne cunoșteam atunci, era o lume mică – ne întîlneam unii cu alții. Unii s-au specializat în Asia Centrală, în Caucaz, energie, pentru Rusia a scăzut interesul. Abia după 2008, după războiul ruso-georgian, mulți dintre ei au fost recuperați și s-a trecut la pregătirea unei noi generații de specialiști în problemele spațiului ex-sovietic. Pentru că administrația americană, Departamentul de Stat, Pentagon, CIA și celelalte instituții au nevoie de analize. Și implică în realizarea acestor analize un consistent corp de experți, lumea academică.

S-a răspîndit foarte repede ideea că prăbușirea avionului malaiezian a fost provocată de niște soldați beți care au tras aiurea cu rachetele. Asta se bazează pe vechiul stereotip al rusului care nu poate fără vodcă... E o explicație, putem recurge în continuare la “sufletul slav” cu toate ale sale?

E un stereotip, dar eu am văzut suficiente înregistrări video în care, după prăbușirea avionului, apar “insurgenți pro-ruși” din zona Donbasului, care erau, într-adevăr, beți. Stereotipul pleacă de la niște realități. În Rusia se bea mult, vîrsta medie la bărbați e redusă (mult mai redusă ca la femei), sub 60 de ani, iar băutura nu e străină de această situație. E vorba despre o viață extrem de dură, care nu se întîlnește în alte părți, iar asta poate fi trăită cu “anestezicul” numit vodcă. În același timp, faptul că militarii aceia erau beți nu îi scutește de responsabilitate pe șefii lor și pe cei care îi susțineau de la Moscova, distribuindu-le arme și muniții. E interesant că Putin nu bea. De regulă, electoratul simpatizează cu “rusul adevărat”, cum era Elțîn: un urs de om, puternic, vesel, din popor, care cînta din balalaică și dansa etc. Putin e cu totul altceva: nu bea, face judo, aleargă...  Putin e total diferit de standardul apreciat de rusul de rînd. Dar în sondajele de opinie e foarte sus.

Cît contează, în popularitatea lui Putin, efectele  propagandei susținute de presa favorabilă puterii?

Dacă ne referim concret la criza din Ucraina, propaganda este extrem de importantă. Dacă ne uităm însă la perioada de 14 ani de cînd Putin conduce Rusia (ca președinte sau ca prim-ministru cînd Medvedev era președinte), vedem că sînt totuși niște cauze obiective care îi determină pe ruși să aprecieze activitatea lui. În primul rînd, creșterea economică fără precedent: Rusia s-a dezvoltat pe un model economic bazat pe exploatărilor de hidrocarburi. A fost și șansa enormă de a impune acest model economic exact într-o perioadă de creștere a prețurilor la hidrocarburi. Acest model economic a produs o creștere de 7-8, chiar 10% în unii ani. Asta a însemnat că au crescut salariile și pensiile și fondurile pentru programe sociale. S-au dat legi pentru a încuraja natalitatea în Rusia, statul plăteaște alocații mari pentru primul copil, pentru următorii chiar mai mult. Beneficiile creșterii economice s-au revărsat și asupra omului de rînd, se plătesc la timp pensiile și salariile, au crescut de multe ori, comparativ cu anul 2000 pensiile și salariile, așa încît e normal ca oamenii să-l aprecieze pe Putin. Evident, contează enorm sistemul de propagandă: sînt stupefiat cît de bine manipulează televiziunile, din noiembrie pînă acum, în felul în care reflectă situația din Ucraina.

În lumea occidentală nu mai e înțeleasă propaganda? Occidentul pare că s-a trezit brusc la o realitate pe care nu a prevăzut-o...

Sigur nu a prevăzut-o, deși avea suficiente date. În ciuda faptului că în luarea deciziilor sînt implicate centre importante de analize, cred că nimeni nu a prevăzut că următoarea mișcare a lui Putin, după fuga stranie a lui Ianukovici din Ucraina, va fi ocuparea Crimeei. Sînt destul de vechi în meseria asta, din 1993 citesc zilnic presa mondială, apoi presa rusească (îmi închei ziua cu ea, din cauza diferenței de fus orar presa din Rusia e deja încărcată pe online la 10-11 seara, ora României), iar în fiecare dimineață urmăresc pe Internet înregistrarea emisiunilor de știri ale principalelor canale de televiziune rusești. Nimeni n-a anticipat. Asta întărește convingerea că Putin e imprevizibil, ceea ce sporește amenințarea la securitatea lumii. Și mai e ceva: uneori, Putin spune lucruri foarte dure – de exemplu, în discursul de la Munchen, în 2007, care amintea de Războiul Rece. Dar majoritatea comentatorilor făceau psihoterapie cu liderii ruși: “au și ei frustrările lor, au trăit experiențe îngrozitoare, care probabil că i-au marcat, totuși rușii cooperează, putem duce avioanele spre Afganistan pe deasupra Rusiei” etc. De multe ori, aceste discursuri ale rușilor n-au fost luate în serios. Cred că ar trebui luați mai în serios.

Un clișeu de mare circulație explică ezitările Occidentului față de Rusia prin dependența Europei de gazul rusesc.

E o exagerare – culmea, întreținută și de filoamericani feroce. Dacă ne uităm pe cifre, observăm că Occidentul ca ansamblu nu este atît de dependent de gazul rusesc, doar 25% vine de acolo. Da, sînt țări estice – precum Polonia, Lituania, Bulgaria și altele – care în proporție de 97-98% ard numai gaz rusesc. Dar asta și pentru că nu ne-am grăbit să facem interconectările între rețelele naționale, pentru crearea unei mari rețele europene. Dacă ar exista așa ceva, ai putea foarte bine ca la București sau la Iași să arzi gaz norvegian sau olandez sau gaz lichefiat adus din Algeria prin Franța ori Croația. Două crize dramatice ale gazului n-au fost suficiente pentru a ne trezi la realitate. Acum, poate că un război o să reușească s-o facă. Decidenții europeni ar trebui să urgenteze interconectările, pentru că, la iarnă, Rusia nu se va sfii să închidă robinetele. Pe de altă parte, nici lui Putin nu-i convine să se joace prea mult cu robinetele. Rusia a negociat cu chinezii timp de zece ani, s-a dus Putin să semneze contractul – într-un moment foarte bine ales – și a aflat că nu e atît de simplu cu China. Gazprom dorea două conducte ca să livreze gazul spre China, una urmînd să preia gazul care merge spre Uniunea Europeană, de la zăcămintele din Siberia occidentală. Era un fel de șantaj la adresa UE. Dar chinezii au acceptat doar o conductă, dinspre Kamceatka. Chinezii joacă destul de atent. Iar despre preț, să nu mai vorbim: e prețul negociat de Ianukovici pentru Ucraina. Nici rușii nu sînt atît de buni pe cît ar vrea să pară.

Reacțiile față de Rusia după prăbușirea avionului malaiezian par să fi retrasat o linie între Estul și Vestul Europei: atitudinile cele mai ferme au venit de la unele țări estice (România, Lituania, Polonia), iar președinta Lituaniei a vorbit de “mistralizarea” politicii europene, dat fiind că președintele Franței intenționează să-i livreze Rusiei nava militară “Mistral”…

Europa Unită nu are o politică externă comună. Statele membre abia se înțeleg pe dosare generale. Am participat la Bruxelles, fiind consilier al ministrului Baconschi pentru spațiul ex-sovietic, la cîteva dintre ședințele miniștrilor de Externe din țările UE: se discută generalități. Nu se negociază poziții concrete pe principalele dosare, mai multe dintre ele privind Rusia. Germania are propriile interese, pe care vrea să le discute separat cu Rusia. La fel, Italia. Dar aici este vorba și de o abilitate diplomatică a rușilor, care manevrează subtil între capitalele occidentale și, mai ales, între UE și Statele Unite. Au reușit – fără să fie ei cei care au aprins fitilul – să explodeze niște scandaluri, cum au fost cele de spionaj între Berlin și Washington, și ajungem să ne punem întrebarea ce se întîmplă cu Occidentul. Se bat aliații NATO între ei? Atunci pe noi, pe estici, cine ne mai apără de Rusia?

În România, Rusia e percepută mai degrabă negativ, în primul rînd din cauza amintirii recente a comunismului. Totuși, în istorie există și perioade cînd Rusia a contribuit la modernizarea noastră...

Lucrurile sînt mai nuanțate. Noi am trăit cu sentimentul unui popor latin abandonat într-o mare slavă – așa își începe și Xenopol istoria lui – dar rușii ne-au ajutat mult în unele epoci, au fost factor de progres. De pildă, primele tentative de reconectare a Principatelor Române la Europa vestică, de modernizare (prin Regulamentele Organice și tot ce a urmat) le-au făcut rușii. Întrebarea ar fi cînd s-a modificat percepția românilor asupra Rusiei, pentru că n-a fost întodeauna negativă. Cred că am reușit să identific momentul: la jumătatea secolului al XIX-lea, sub influența emigrației poloneze de la Paris. Tinerii moldo-valahi aflați la studii acolo îi aveau drept principali interlocutori pe polonezii emigrați după revoluția eșuată de la 1830, grupați în jurul lui Adam Czartoryski. Erau mii de polonezi la Paris atunci. Aici, s-a produs un transfer de imagine negativă a Rusiei, dinspre emigranții polonezi spre cei moldo-valahi. Nu-i de mirare că Rusia avea o imagine negativă în Polonia. Rusia inițiase și participase la împărțirea succesivă a Poloniei, înfăptuită de Ecaterina II. Rusia anexase cea mai mare parte a Poloniei. Rusia înăbușise în sînge revoluția poloneză de la 1830. Rusia era puterea reacționară odioasă, era jandarmul Europei. Totuși, memoria tinerilor moldo-vahali trebuie să fi conținut și elemente pozitive: prima Constituție - Regulamentele Organice, începuturile modernizării reale a principatelor, fondarea instituțiilor moderne, de tip european, lucrări de sistematizare a orașelor, presa tipărită și altele. Apoi, să nu uităm: Petru cel MAre a fost chemat aici de Brîncoveanu și de Cantemir, pentru a ne apăra de “papistași” – de austriecii care voiau să ocupe Valahia și Moldova. Sigur, simplific exagerat acum. Dar rușii ar fi trebuit să aibă o imagine mai degrabă pozitivă la noi și multă vreme au și avut. A intervenit însă, anexarea unei jumătăți de Moldovă la 1812, care se suprapunea peste abuzurile repetatelor episoade de ocupație militară țaristă. Și, mai ales,  faptu că intelectualitatea moldo-vahală a preluat maginea negativă a Rusiei de la polonezi, care imagine mai tîrziu a trecut în manualele de istorie, odată cu reformele cu Cuza, care a introdus învățămîntul obligatoriu. Din acel moment, generații întregi au rămas cu această imagine.

Asta a fost mai demult. Să nu uităm însă de regimul comunist, despre care se spune – e un clișeu de mare circulație – că “a fost adus pe tancurile sovietice”…

Deci responsabilitatea pentru ce s-a întîmplat rău în această țară vreme de cinci decenii e pusă exclusiv pe seama Moscovei. Fals! Da, comunismul a venit pe tancurile sovietice. Dar avem tipuri diferite de comunism – într-un fel a fost în Ungaria, altfel în Polonia etc. Punînd pe seama rușilor toate prăpăstiile noastre, e absolvită de orice responsabilitate elita politică comunistă din România: “Ceaușescu era bun, și Gheorghiu-Dej a fost bunicel în ultimii ani, au fost niște crime, dar la începutul anilor ’50, în vremea stalinismului...”. Deci elita politică comunistă, transformată după 1989 în “elită politică democratică”, e formată din băieți buni, care au tot interesul să arunce întreaga răspundere în cîrca Moscovei. A prins la nivelul opiniei publice pentru că există o neîncredere mare în Rusia. Dar nu e o neîncredere generată de o cunoaștere profundă a Rusiei, ci de emoții. România n-a avut și nici nu are expertiză solidă pe Rusia. Francezii au școală excepțională de sovietologie și rusistică. Orice ministru de Externe francez are consilieri universitari serioși care îl sfătuiesc pe ministru despre Rusia. Oamenii aceia știu despre ce e vorba, au un discurs coerent despre Rusia și despre relațiile ruso-franceze. La fel în Germania, Suedia etc. Noi înjurăm Rusia de amorul artei. Nu luăm informații direct din surse rusești, ci filtrate prin Chișinău, de regulă, sau din presa occidentală. Polonia are 35 corespondenți de presă la Moscova. România are 2, radioul și televiziunea națională. Din țările membre UE, poate că în Polonia există, în acest moment, centrele de analiză cele mai bune pentru spațiul ex-sovietic. Poate că nu-s cei mai competenți pe Rusia, dar ce se întîmplă în Ucraina polonezii știu dumnezeiește; iar ce se întîmplă în Belarus, numai polonezii știu. Pentru a obține aceste rezultate, pe lîngă bogata tradiție poloneză în materie de expertiză pe Est, Varșovia a investit resurse financiare substanțiale în ultimii 25 de ani. Iar rezultatele se văd.

La noi, mai toți politicienii au spus, de douăzeci de ani încoace, că “ar trebui să avem relații pragmatice cu Rusia, să intensificăm schimburile comerciale”, iar pe de altă parte, din cînd în cînd este reluată problema Tezaurului aflat la Moscova. Pe ce se bazează tipul acesta de discurs?

Din cîte mi-am dat seama, se bazează pe ce s-a păstrat în computer la schimbarea administrațiilor. Dacă au mai rămas pe undeva niște fișe cu tema tezaurului, se schimbă data, se mai printează o dată și se repun în circuitul de avizare prin ministere. Asta pentru că nu avem oameni cu expertiză reală, care să imagineze proiecte bilaterale sau multilaterale care să reseteze agenda București-Moscova. Au fost momente, cum e și cel de azi, cînd o parte consistentă a elitei politice de la București, din rațiuni pe care nu e locul să le analizăm aici, dorește relansarea dialogului politic cu Moscova. Experții omologați de sistemul academic, care cunosc istoria recentă a Rusiei, care pot construi o narațiune de o pagină, pornind de la o știre politică de la Moscova, pot fi numărați pe degetele de la o mînă; să fim generoși și să spunem două mîini. Pe lîngă ei mai sînt încă pe atîția tineri experți, din Republica Moldova, proaspăt absolvenți de masterate sau doctorate la București, Iași, Cluj, care știu limba rusă și cînd ajung acasă se uită la televiziunile moscovite. Prea puțini din acești 20, să spunem, cunosc cu adevărat spațiul: unii se uită la televizor, alții au fost o săptămînă la mare, în Crimeea, cînd aveau 10 ani, și 3 zile la verișoara de la Moscova, alții la Kiev două săptămîni, iar românii care merg spre Caucaz stau 2 ore în tranzit la Moscova, pe aeroportul Șeremietevo, pentru că e biletul mai ieftin cu Aeroflotul. Dar nu se compară cu sutele de specialiști din Polonia sau măcar cu zecile din Ungaria. Ca să devii specialist pe astfel de dosare treci printr-o formă de școlarizare, stai perioade lungi în țara respectivă, urmărești ani și ani de zile evoluțiile de acolo. În anii ’90, cînd România trimitea la Moscova ambasador refuzat în Occident, Ungaria îl avea ambasador pe șeful catedrei de rusistică, care deschidea șantiere arheologice dincolo de Volga, publica volume la a căror lansare erau prezenți președintele Academiei de Științe din Rusia, miniștri și alții. Erau în fiecare an zeci de doctoranzi maghiari la specializare în Rusia. Dau exemplul Ungariei, pentru că atunci cînd dau exemplul Poloniei mi se spune că nu ne putem compara cu ea. Astăzi, analiști de la București se arată mirați de relația foarte bună dintre Budapesta și Moscova, care ar complota chipurile împotriva României. Relația s-a construit vreme de două decenii. Deci, vecinii României, că sînt mari sau mici, că investesc resurse uriașe sau mai modeste, lucrează decenii la relație cu Rusia, în primul rînd prin acest corp de experți,  care pe lîngă faptul că știu bine ce se petrece la Moscova, Kiev, Minsk, Tbilisi și Tașkent, mai și alimentează instituțiile statului, decidenții politici, cu idei noi, cu proiecte etc. Ca să vă faceți idee de cît de serios se lucrează pe Rusia, un cercetător american mi-a povestit, prin 1997, cînd eram la Moscova, subiectul tezei lui de doctorat: lumea criminală din Tambov. A mers în Rusia profundă, a făcut interviuri cu polițiștii, cu liderii lumii interlope, cu oameni din FSB, cu politicieni și ziariști locali. Cercetări seriose. Nu poți imagina o politică de stat bine articulată în relația cu Rusia dacă nu pregătești experți de înaltă clasă în acest domeniu. Or, dacă ne uităm pe hartă, o să constatăm că totuși România e mai aproape de Rusia decît sînt SUA…

Cum ați ajuns să vă faceți doctoratul în Rusia?

Am fost trimis de directorul Institutului “N. Iorga” al Academiei Române. S-au deschis arhivele în Rusia, după decembrie 1991, Institutul Iorga încerca să-și formeze un corp de cercetare pe istorie universală, iar vecinul de la Răsărit era o direcție prioritară. Am fost trimiși trei oameni în Rusia, la Moscova. Eu am rezistat, ceilalți doi au plecat, unul după o lună, celălalt după trei luni. Eu aveam bursă de doctorat. Mi-am depus teza și susținut-o în 1998. Era atipic să fii primit, ca străin, la catedra de Istoria Rusiei (care se numea “Istoria Patriei”). M-am apucat și am învățat cu disperare limba – nu știam nici măcar alfabetul. Am studiat paleografie rusă, secolul XVII-XVIII, am avut examen.  Specializarea „A” era Evul Mediu rusesc, evul mediu este pînă în 1825. Teza era despre politica externă a Rusiei de la prăbușirea Republicii venețiene, la sfîrșitul secolului XVIII, pînă la Congresul de pace de la Viena din 1815. Perioada războaielor napoleoniene e foarte interesantă. Cum nu puteam trăi din bursa foarte mică a statului român, pentru că eram bursier al Ministerului Educației, trebuia să lucrez ca să supraviețuiesc într-un oraș scump, încă de atunci. Am ajuns să colaborez cu radio BBC. Am intrat repede în mediul jurnaliștilor britanici, americani, australieni din Moscova, care m-a stimulat. Aveam legitimaței de BBC Marea Britanie, aveam unele obligații față de postul de la Londra, în primul rînd față de secția de limbă română, îi mai ajutam și pe ceilalți la documentare, puneam „voce”, adică citeam la microfon, sau eram intervievat ca expert de diverse secții. A fost o experiență remarcabilă, o șansă extraordinară. Am învățat lucruri importante. Cu acea legitimație pe care scria “Velikobritaniia” intrai mai ușor în instituțiile de stat moscovite, aveai acces la demnitari, la consilierii lor, ți se răspundea cu mai multă bunăvoință. După doctorat, întors la București, m-am îndepărtat treptat de evenimentele anului 1800 și m-am apropiat de cele ale anului 2000. M-am mutat de la Academia Română la Universitate, la Facultatea de Științe Politice. Profesorul Daniel Barbu mă invitase încă din 1998, cînd m-am întors de la doctorat. Pentru relații internaționale, unde predau eu în acest moment, contează atît cultura istorică, experiența directă, faptul că am stat în spațiu mulți ani, nu povestesc din cărți ci și din experiența directă, dar și calificarea de analist formată pe standarde britanice înalte.

Specializarea mea în Rusia și fostul spațiu sovietic e mai degrabă rodul unor întîmplări. Îmi doream să merg la Istanbul, să lucrez pe Imperiul otoman, dar profesorul Papacostea m-a trimis la Moscova. Profesorul Deletant a vorbit pentru mine la BBC și astfel britanicii m-au luat colaborator plătit, ceea ce mi-a permis să supraviețuiesc financiar. La Moscova, în primul moment și eu, și colegii care au renunțat, eram frustrați – ce căutăm la Moscova? atunci toată lumea voia la Paris și Londra.

Într-un fel, sînt o probă a unui experiment eșuat, la nivelul unui institut de istorie al Academiei. S-au scurs 20 de ani de la discuțiile despre nevoia de experți pentru spațiul Estic. Din păcate pentru statutul român, corpul de experți moștenit de la Ceaușescu s-a epuizat biologic, au ieșit oamenii la pensie și cu puține excepții arii întregi sînt astăzi neacoperite. Funcționînd la nivel de avarie, fără veleități în politica regională, Bucureștiul nu are nevoie de plutoane de experți. Problema nu este că n-ai expertiză pe spațiul estic, în fond România n-a avut niciodată, ci că nu mai ai experți pe Balcani, în ciuda faptului că Bucureștiul are un institut de cercetări care anul trecut a împlinit un secol de la înființare. E un lucru bine știut: nu poți să concepi o politică externă bună, coerentă, fără să ai o expertiză bună.

Foto: E. Enea

Bătălia cu giganții jpeg
Onoarea și dezonoarea Legiunii de Onoare
Ce onoare mai e medalia Legiunii de Onoare dacă e oferită unor dictatori?
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Fără solemnități (memorialistică)
Episoadele „omenești” de care am avut parte în neașteptatele mele experiențe ministeriale au, totuși, hazul lor, pe care mi-l amintesc cu o consistentă nostalgie și pe care le povestesc cu plăcere cînd se ivește ocazia.
Frica lui Putin jpeg
Homo mendax
Diversitatea și amploarea capacităților noastre de a minți, de a ne minți, de a-i minți pe ceilalți, de a spune falsul, intenționat sau nu, sînt uluitoare.
Richard M  Nixon and Leonid Brezhnev 1973 jpg
SALT în istorie
În urmă cu exact o jumătate de veac, în mai 1972, cele două superputeri ale Războiului Rece, SUA și URSS, au făcut un pas important și trudit din plin spre dezarmare sau, mai degrabă, spre controlul înarmărilor.
646x404 jpg
Taxe și impozite mai mari? Nu înainte de a lupta, pe bune, cu evaziunea
În legislația fiscală sînt multe exemple de tratamente preferențiale.
Iconofobie jpeg
De ce m-a enervat Churchill
Curajul nu se opune așadar numai lașității. Aceasta din urmă reprezintă forma absolută de eșec al lui, de abdicare a individului de la conduita bărbătească.
„Cu bule“ jpeg
Toxic (adică nașpa)
Dicționarele noastre nu au înregistrat încă sensurile figurate al adjectivului „toxic”, deși acestea s-au răspîndit foarte mult în ultima vreme în mass-media și în comunicarea curentă, fiind bine reprezentate în spațiul online.
FILIT – Iași 2021 jpeg
Experiențe culinare norvegiene
Povestea asta cu cantina se desfășoară în spații deschise, care comunică direct cu holurile largi, în edificii cu ferestre imense sau cu pereți practic de sticlă, creînd o senzație de deschidere și de libertate,
Un sport la Răsărit jpeg
Grand Chess Tour din nou în România. Merită bucureștenii așa un turneu?
La şah nu poţi să urli, să înjuri, să acuzi arbitrul şi să pretinzi că pe Levon Aronian, de exemplu, nu îl cheamă aşa, că a folosit în mod fraudulos numele, culorile de pe cravată şi blazonul familiei.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Podul de piatră
Nepăsarea față de reguli, cutume, tradiții sau istorie pare să fie ea însăși un adevărat specific local pe la noi.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Garguie, himere, căpățîni
Empatia funcționează doar cu viii. Cu morții, arareori e omul zilei empatic, iar cu cei morți demult, chiar deloc!
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Pacientul rus
Rusia e tratată diferit, însă tratamentul acesta e similar cu acela aplicat unui locatar de bloc care amenință să dea foc la butelie.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Către ieșirea din ipocrizie
Administrația de la Washington a făcut eforturi majore pentru a evita scurgerile de informații cu privire la dimensiunile reale ale sprijinului pe care îl oferă ucrainenilor.
Bătălia cu giganții jpeg
Îngrijorări de Noaptea Muzeelor
E alternativa smart la ieșirea prin cluburi și discoteci.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Stupori alimentare
Urmăresc de mult, cu atenție, „bibliografia” nutriționiștilor profesioniști și, pe urmele cetățeanului turmentat care întreba mereu cu cine să voteze, întreb și eu, timid, dar tenace: „Eu ce să mănînc? Ce să beau? Cum să aleg dieta optimă?”.
Frica lui Putin jpeg
Unde-s gîlcevile de altădată?
Unde sînt certurile de odinioară precum cele dintre Ponta și Antonescu, care au condus la ruperea USL-ului?
Postmaterialismul, butelia și pandemia jpeg
Miorița woke
Ca orice protestatar respectabil, și miorița originală se simte ignorată, așa că „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace”.
De la Madlenka la Madeleine Albright, doamna secretar de stat jpeg
De la Madlenka la Madeleine Albright, doamna secretar de stat
Pentru prima oară de la nașterea SUA, o femeie avea să conducă Departamentul de Stat.
O mare invenție – contractul social jpeg
Libertatea de exprimare între tirani, manipulatori, naivi, mizantropi și echidistanți
Romanul lui Vodolazkin și cartea lui Procopius din Caesarea dezvăluie, fiecare în felul său, modul în care se scrie istoria.
Iconofobie jpeg
Un menu european
Natura profundă, intimă, a ființei filologului fusese iremediabil răscolită, devastată chiar.
„Cu bule“ jpeg
Celebrul „Suplement”
E remarcabilă îmbogățirea substanțială a bibliotecii digitale a Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj.
FILIT – Iași 2021 jpeg
Acele lucruri inefabile care te fac să te îndrăgostești
Sînt la etapa națională a Olimpiadei de Lectură ca Abilitate de Viață.
Un sport la Răsărit jpeg
Oameni ca Jose Mourinho sau Ronnie O’Sullivan au început să plîngă. Ce se întîmplă?
Cu Ronnie e despre recorduri, nu-l credeţi că nu-i pasă! A egalat numărul maxim de titluri mondiale. Asta face un pic de apă în ochi.
Alb și negru – interviu cu Garry KASPAROV, campion mondial la șah, oponent al regimului Putin jpeg
Alb și negru – interviu cu Garry KASPAROV, campion mondial la șah, oponent al regimului Putin
„Doar victoria Ucrainei și distrugerea totală a mașinii de război a lui Putin pot aduce pacea, atît pentru Ucraina, cît și pentru estul Europei sau pentru Europa întreagă și, de fapt, pentru întreaga lume.”

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.