Despre romgleză
Constatam, în „Amintirile anglofone“ de săptămîna trecută, ascendentul indiscutabil pe care îl are tineretul de astăzi în comunicarea cu reprezentanţii altor culturi, faţă de, să spunem, generaţia mea. Deşi noi eram, poate, mai studioşi (ţinînd cont şi de specificitatea vremurilor care nu îţi prea dădeau multe opţiuni) şi aveam, prezumtiv, o mai bună comandă a gramaticilor principalelor limbi europene şi a celei naţionale, în interacţiunea cu străinii, rămîneam greoi, timizi şi, evident, complexaţi de multiplele deficienţe expuse fără perdea de spaţiul nostru de provenienţă. Dimpotrivă, junii care se apropie, în prezent, de vîrsta de 20 de ani dezvăluie, în mod clar, alură de europeni, sînt umblaţi (deja) prin lume, dialoghează dezinhibat cu interlocutori din zone variate ale mapamondului şi nu par apăsaţi de frustrări. În urmă cu cîţiva ani, cînd l-am luat, pentru prima oară, la Londra, pe fiul meu Andrei (pe atunci, elev încă de gimnaziu), am fost şocat să-l văd angajîndu-se, foarte competent, într-o conversaţie pe teme de fotbal european şi Champions League, cu un şofer de taxi. Ajunşi la destinaţie, driver-ul ne-a dat numărul lui de telefon, invitîndu-ne să-l sunăm la orice oră din zi şi din noapte, dacă vom avea nevoie de transport. Ne ispitea cu reduceri substanţiale, fericit că descoperise un confrate-suporter al echipei Chelsea. Am tăcut derutat, în contextul respectiv, amintindu-mi că, la propria-mi epocă gimnazială, confruntat pe neaşteptate cu un străin (doctoriţa Phol, dacă vă amintiţi...), deşi eram tobă de gramatică şi lexic englezeşti, abia putusem, cu inima în gît de emoţie, să rostesc un „What?“ defazat şi aiuritor. Băieţelul bucălat, cu zîmbet incert, de pe faleza din Mamaia, a ajuns, să recunoaştem, o filă îngălbenită din istoria noastră paideică!
Există, desigur, şi un revers al medaliei. În vioiciunea joncţiunii cu alteritatea mondială, cu precădere, pe fond anglofon, a apărut şi un hibrid lingvistic, din ce în ce mai vizibil, cu numele de romgleză. Dacă, în urmă cu un deceniu, un deceniu şi jumătate, ne supărau cuvinte precum implementare, downladare, locaţie sau treinurire, în prezent, terminologia engleză a pătruns în arii mult mai subtile de comunicare, sugerînd virtuţi de rafinament stilistic. Facem, de exemplu, asumpţii, şi nu presupuneri, ne manifestăm reluctanţa, şi nicidecum reticenţa, rejectăm un proiect, în loc să-l respingem. Ţinem speech-uri, şi nu alocuţiuni. Shop-uim, nu mai cumpărăm propriu-zis, avem target-uri, şi nu obiective, mergem la job, şi nu la serviciu. Ne focusăm, şi nu ne concentrăm pe o idee, jog-uim, şi nu alergăm, căutăm să fim în trend, şi nu la modă, ţintim la funcţii de managers şi assistant managers, iar nu la obsoletele (iată că mă ia şi pe mine gura... anglofonă pe dinainte!) poziţii de director ori director adjunct. În sfîrşit, nu mai preparăm un fel de mîncare, ci un dish, nu mai aranjăm/montăm o farfurie, ci executăm plating, nu mai primim felul principal, ci the main course. Lucrurile sînt fie cool, fie pathetic, toate ne apar neat ori awesome. Am fost invadaţi de homeleşi, ne updatăm mereu, brenduim, tolkuim, facem clubbing, wolkuim, ne simţim sleepy, groggy, moody, horny şi needy. Ne gratulăm, indiferent de sex, cu apelativul man şi, mai presus de toate, adorăm chestiile vintage, cu atît mai mult dacă ele poartă patina timpului comunist. Am recepţionat, recent, în format electronic, chiar şi un artefact... estetic în romgleză, pe care, dacă nu l-aţi descoperit cumva şi dumneavoastră înşivă în spaţiul virtual, vă fac bucuria de a-l reproduce, integral, mai jos.
E vorba aşadar despre o poezie, cum altfel, de love: „I love you atît de tare / Încît I believe că mor / You are so încîntătoare / Oh, my dear, cît te ador! / When I go la braţ cu tine / Mă simt very măgulit / Că se looking toţi la mine, / Oh, I am so fericit! / All ar fi atît de bine / But you see, nu-i chiar aşa / Căci I tell ce simt în mine / Do you want să fie aşa? / Dar tu smile şi smile întruna / And I think că spui trăznăi / Please, don’t face pe nebuna / şi mai look în ochii mei! / Understand? I love you, dragă, / Cum the hell să-ţi mai vorbesc? / You are totul pentru mine / And I want să te întîlnesc / But it’s difficult, vezi bine, / Că your mother e pe fază / Şi, din five în five minute, / Carefully te controlează, / Că, for să ajung la tine, / Ca în Shakespeare, Juliet, / I, Romeo, love pe tine, / Give me scara din boscheţi…“ Romgleza nu este, observăm uşor, neapărat ceva periculos. E un simptom al melanjului şi al diversităţii propuse de către postmodernitate, combinînd mentalităţi, AND-uri, experienţe şi orizonturi de aşteptare. Ea comportă doar, cel mult, ca orice amestec de identităţi, riscul confuziei benigne, al incertitudinii blînde şi al ambiguităţii simpatice, precum cea sugerată de un banc celebru. „Nu vă supăraţi“, îl întreabă un domn pe vecinul de la o coadă pentru bilete la un spectacol, „persoana din faţa dumneavoastră este băiat sau fată?“ „E fată, ce Dumnezeu! E chiar fiica mea.“ „Aoleu, mă scuzaţi, n-am ştiut că sînteţi tatăl ei!“ „Nu sînt tatăl, sînt mama, domnule!“ „Ah, pardon, n-a fost cu intenţie! Totuşi, atenţie, vă rog! Nici eu nu sînt domn, sînt doamnă!“ Bine, veţi răspunde, în era Conchitei Wurst, astfel de detalii devin opţionale. De acord, dar, să admitem, sometimes, in details veritas!
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
