Amintiri anglofone

La începutul anilor ’80, pe cînd eram elev în clasa a V-a, am petrecut, la un moment dat, un concediu, împreună cu părinţii, la Mamaia. Taică-meu tocmai primise drepturile de autor pentru o carte (o, tempora!) şi, ca atare, ne-am făcut de cap, vreo două săptămîni, la unul dintre cele mai selecte hoteluri din staţiune (la vremea respectivă), Condor. Locul era înţesat de turişti străini şi avea un shop de toată frumuseţea, la vitrinele căruia mie şi soră-mii ni se scurgeau ochii, contemplînd ciocolăţelele Milky Way, cutiile de Coca-Cola sau gumele de mestecat Spearmint. Nici nu ne imaginam, în prima zi a sejurului, că, printr-o întîmplare fericită, vom consuma produsele respective, în dimineţile, după-amiezele şi serile următoare – deşi nu eram posesori de valută, singura care te „califica“ pentru postura de cumpărător din restrictivul magazin! –, cu o frenezie patetică, demnă de prozele dedicate foamei postbelice.

Pe plajă, la eternul joc cu lopăţelele în nisip, soră-mea se împrietenise cu o fetiţă nemţoaică. Mama ei, doamna doctor Pohl din Bonn (RFG pe atunci), se dovedi o excelentă cunoscătoare a limbii franceze, limbă vorbită şi de părinţii mei. Încet-încet, cele două familii s-au apropiat. Doamna doctor Pohl ne copleşea cu cadouri de la shop, îndeosebi cu dulciuri şi sucuri (pe care eu şi soră-mea le devoram/gîlgîiam în cameră, tăcut şi febril, cu licăriri sălbatice în priviri), iar biata maică-mea le cumpăra vest-germanilor cămăşi de in topit, cu motive populare, şi ceramică de Horezu (ajunsese, treptat, cea mai respectată clientă a comercianţilor de artizanat din întreaga staţiune!). Seara mergeam la restaurant cu familia Pohl ori făceam lungi plimbări pe faleză. În intervalul unei astfel de hoinăreli în amurg, un lucru neaşteptat se petrecu. Întrucît eu păream participantul cumva „dislocat“ al întîlnirilor zilnice (părinţii se întreţineau în conversaţii francofone, fetiţele se jucau încontinuu, într-o abulie comportamentală ilustrativă pentru „copilul universal“, şi doar băieţaşul bucălat, cu zîmbet incert, stătea fără ocupaţie, mergînd stingher pe lîngă cei mari), doamna doctor hotărî să mă includă în ecuaţie.

Acum, dacă ar fi fost să schimbăm puţin perspectiva narativă, acordîndu-mi-se mie postura de „reflector“, aş fi putut face următoarele precizări: nu mă plictiseam deloc, ci mă gîndeam voluptuos la modurile în care aş fi putut bea Coca-Cola şi mînca ciocolata Milky Way, odată revenit la hotel – la televizor, ascultînd absent vreun discurs de-al lui Ceaşcă, în şezlongul din balcon, adulmecînd marea, unde aveam să mă bălăcesc a doua zi, sau în pat, citind Laleaua neagră; zîmbeam incert, pentru că ardeam de nerăbdare să ne întoarcem mai repede la haleala de shop din cameră şi eram bucălat deoarece toate cele de mai sus nu rămîneau în stadiul de reverie diurnă, ci erau puse, sistematic, în faptă. Doctoriţa Pohl a întrebat-o pe maică-mea dacă vorbeam şi eu franceză. „Cum să nu“, a răspuns cu mîndrie profesională (mama a fost profesoară de limba franceză!), „chiar eu l-am învăţat, dar, din cîte îmi spun profesorii lui, este excepţional la engleză!“ „Oh, da?!“ a replicat doamna Pohl bucuroasă. „Ce bine! Şi eu vorbesc engleza mai bine decît franceza.“ Apoi, aplecîndu-se matern spre mine, m-a interogat duios: „How old are you, darling?“ Ai mei, umflaţi în pene, avuseseră grijă, între timp, să mă împingă, glorios, către distinsa doctoriţă. Am simţit cum picioarele mi se înmoaie asemenea lamelor de Spearmint cînd începeai să le mesteci. Surîsul incert mi-a devenit rînjet sardonic, iar faţa bucălată mi s-a ascuţit ca o rocă şlefuită de vînt din deşertul arizonian. Din gît mi-a ieşit, precum un geamăt de muribund, cuvîntul „What?“, după care, biruit de convulsiile atavismului mioritic, am şters-o în spatele lui taică-meu, ascunzîndu-mă umilit. În vreme ce maică-mea perora, îngrozită, ceva despre timidităţi şi copilării, în asigurările doamnei Pohl că înţelegea perfect situaţia, tata mi-a şoptit înfrigurat: „Tăticule, vezi valul ăla înalt cît Ceahlăul, din larg? Ei bine, acolo aş vrea să mă arunc acum, să dispar pentru totdeauna, să nu mă mai poată vedea nici măcar cuţu-bau!“ Inutil de precizat că, ani la rînd după episod, cînd aveau chef să mă ia în balon, părinţii mei mă întrebau, cu o intonaţie lătrată a vocilor: „What?“

Prin urmare, celor predispuşi să critice performanţele educaţionale ale tinerilor din prezent cu argumentul – „Ce serios se învăţa pe vremea noastră, domne!“ – le spun un singur lucru: buchiseala cărţilor din trecut nu reuşea să ne scoată din complexul de „lumea a doua“, pe care îl trăiam cu toţii, juni ori seniori. Eram ca în bancul cu cei doi poliţişti abordaţi de un turist rătăcit: „Do you speak English?“ „Nţţ!“ „Parlez-vous français?“ „Nţţ!“ „Sprechen Sie Deutsch?“ „Nţţ!“ „Parlate italiano?“ „Nţţ!“ „Fala português?“ „Nţţ!“ Disperat, omul pleacă. Unul dintre poliţişti zice: „Mamă, ai văzut cîte limbi ştia tipul ăla?“ Celălalt răspunde: „Am văzut, şi la ce i-a folosit?“ Fără exerciţiul comunicării cu alteritatea, excedaţi de autosuficienţa lumii închise din comunism, performanţa din învăţătură nu ne folosea practic la nimic. Un tînăr autohton de azi, umblat prin lume, fie şi în regimul virtualităţii electronice, chiar dacă ar şti un singur cuvînt în limba engleză, iar cuvîntul s-ar întîmpla să fie what, sînt sigur că l-ar rosti cu atîta dezinvoltură şi şarm, în dialogul cu un străin, încît ar face o mult mai bună impresie decît băieţelul bucălat, cu zîmbet incert, de acum 35 de ani, de pe faleza din Mamaia.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.