Piaţa sau viaţa
Non scholae, sed vitae discimus – citeam acum vreo patru decenii în cartea de limba latină. Frumoasă vorbă. Şi cît de actuală!
Altminteri, pe cît se aşază vremea peste ea, pe atît o înţeleg mai puţin. Că nu de dragul şcolii ar trebui să învăţăm e clar. N-o să rămînem în bancă pînă la pensie. Dar „pentru viaţă“? Care „viaţă“?
Pe cînd eram profesor stagiar în Breaza de Prahova, stăteam, într-o după-amiază ca în multe altele, la marginea şoselei, doar-doar s-ar îndura vreun camionagiu să mă ia, să mă ducă spre casă, măcar pînă la Ploieşti. Aflat în această poziţiune ingrată, mi-a fost peste mînă să văd apropiindu-se un elev de la una dintre clasele mele. Iar el, în loc să-mi dea bună ziua şi să treacă mai departe, se mai şi opreşte să-mi facă un pic de conversaţie! Şi ascult – vai! – aceeaşi veche poveste: că lui îi place să citească şi ar vrea să meargă la „filo“, dar părinţii spun că nu e o alegere de viitor. Iar eu ce părere am? Da’ chiar, ce să-i zic? Că am ratat vreo patru-cinci camioane din pricina lui? Că timpul le rezolvă pe toate? Să-i zic şi eu aceeaşi veche poveste cu pasiunea care răzbeşte în cele din urmă, ca uleiul încins din tigaie?
Pentru un adolescent, „viaţă“ înseamnă cam ce înseamnă pentru un septuagenar semicredincios „viaţă de apoi“.
Peste ani, cînd eram decan la Literele bucureştene, am făcut o campanie de promovare a facultăţii, publicînd, în reviste congenere – România literară, Observator cultural, Dilema veche ş.a. – o serie de testimoniale ale unor absolvenţi care îşi făcuseră o carieră de invidiat. Şi, ca să mai atenuăm impresia că am fi doar o „fabrică de profesori“, aşa cum începuse să se creadă prin anii ’80, odată cu introducerea stagiului obligatoriu în învăţămînt – trei ani care se lungeau rapid într-o eternitate –, i-am rugat să mărturisească şi pe foşti studenţi care ajunseseră la notorietate şi în poziţii frumoase, în domenii dintre cele mai felurite: mass-media, publicitate, relaţii publice, ba chiar şi afaceri! Rezultatele au fost două. Cel dintîi, previzibil, a fost că o serie de colegi s-au burzuluit: voiam cumva să sugerăm că meseria de „dascăl“ ar fi una derizorie sau infamantă? Al doilea a fost, în schimb, surprinzător. M-am trezit cu un telefon de la secretarul de redacţie al Dilemei vechi, anunţîndu-mă că se aflau la sediu două eleve de a XII-a, care ar fi vrut să dea la Litere, dar... N-aş putea eu să dau cîte un telefon la părinţi, poate îi conving?
Sînt pus, văd, pe poveşti. Nu mă pot abţine de la încă una, deşi simt că în curînd îmi voi epuiza spaţiul dăruit de revistă.
Eram în comisia de admitere, prin primii ani de după ’90. Au fost concursuri epuizante atît pentru candidaţi, cît şi pentru organizatori. Încheiasem cu totului-tot, pusesem lacăte şi sigilii pe toate dulapurile şi deschisesem sticla de whisky care ne aştepta, ca trofeu, de aproape o lună. Se aude un ciocănit la uşă şi intră, sfios, o domnişoară. Prevenitor, preşedintele de comisie o anunţă că examenul s-a sfîrşit, nu se mai pot depune contestaţii. Nu, nu – ne explică domnişoara – ea a intrat, anume la Birotică (o specializare de scurtă durată, inventată atunci, care ulterior s-a transformat în... nu mai ştiu ce, iar apoi a devenit Asistenţă Managerială şi Secretariat). Ar fi vrut să întrebe doar: ei ce ies cînd termină? Păi – spune preşedintele răsuflînd uşurat – secretare. Şi unde? Unde e nevoie, de la buticul din colţ, la Guvern. „Şi la ambasade se poate?“ a fost replica finală. Şi a plecat acasă fericită.
Gata! Cert e că „viaţa“ din vechiul dicton latin, cu năucitoarea ei ambiguitate, a fost înlocuită treptat de un alt cuvînt, aproape identic, dar, pare-se, mai exact: „piaţa“. Dar mie unul tot îmi vine să întreb: care piaţă?
Într-un reportaj BBC, directoarea unui foarte elitist colegiu britanic de fete, întrebată despre misiunea instituţiei pe care o conducea, în locul cuvintelor grandilocvente care se rostesc de regulă la o astfel de provocare, a răspuns că ei îşi propun să formeze studente capabile să-şi schimbe de cel puţin cinci ori profesiunea – nu locul de muncă! – în 20 de ani după absolvire. Cum se zice: fără comentarii.
Acuma, nu orice şcoală sau universitate e făcută pe calapodul unui colegiu englez de fete, de rangul întîi. Pe de altă parte, însă, fie în Marea Britanie, fie în România, un parcurs educaţional complet – de la grădiniţă la master, eventual şi doctorat – cam tot atît durează: între 20 şi 25 de ani. Cine se mai încumetă azi să spună că ştie cum va arăta peste vreo două-trei decenii nu piaţa muncii ca atare, ci măcar nomenclatorul de meserii oficial recunoscute?
Totuşi, sistemul de învăţămînt e adesea imaginat, în special pe verigile lui finale, ca locul în care ar trebui să se întîlnească şi să se armonizeze două pieţe: cea educaţională şi cea profesională.
Cum se pot de facto armoniza cele două într-o ţară ca a noastră, s-a văzut din exemplul evocat data trecută. Achiziţionarea unor platforme educaţionale performante, capabile să susţină examene la distanţă cu mii de candidaţi, fără să mai fie nevoie de profesori care să-şi bată capul cu corectura şi notarea, şi-a găsit o piaţă de desfacere fabuloasă pentru produsele aferente: diplome! Atît Ministerul, cît şi ARACIS-ul – pe numele întreg: Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţămîntul Superior – s-au dovedit ani buni incapabili să stăvilească inflaţia. Îmi amintesc cum, întrebat într-o emisiune dacă a autorizat tipărirea a vreo 45.000 de diplome pentru o singură promoţie, ministrul de resort a dat un răspuns de neuitat: el nu, probabil s-a dat comandă direct la tipografie!
Într-o logică economică marxistă, oferta modelează cererea. Într-una capitalistă, lucrurile stau mai degrabă invers. Întrebarea este, atunci, ce anume a putut genera o cerere atît de viguroasă pe piaţa educaţională, căreia unii au ştiut să-i găsească oferta cea mai atractivă? Căutaţi explicaţiile pe cealaltă piaţă, cea a muncii, cu un sector public în care achiziţionarea unei diplome îţi conferă (aproape) automat o încadrare pe o treaptă superioară de salarizare şi cu un sector privat care a perceput şi încă mai percepe în bună măsură studiile academice doar ca pe o condiţie formală de angajabilitate, angajatorii fiind de părere că nu prea contează unde a fost obţinută diploma şi, adesea, nici măcar în ce specializare.
Nu e de mirare că succesul competiţiei interuniversitare lansate prin modificarea pîrghiilor financiare în legea din 1998 a fost, într-o primă instanţă, cel puţin discutabil. Şi că, pentru remedierea evidentelor distorsiuni de parcurs, a fost nevoie de punerea reflectoarelor pe un alt cuvînt passe-partout: „calitate“. Despre el – ceva mai încolo. După un scurt interludiu.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
