Povestea de succes a celor 60 de biserici de lemn
60 de biserici de lemn din Transilvania şi Oltenia au fost incluse de organizaţia Europa Nostra pe lista celor mai periclitate şapte monumente ale Europei, în 2014. Anunţul a fost făcut duminică, 4 mai, la Viena.
Anunţul sună sec, dar fiind un top european în care intră şi România, poate trezi măcar o ridicare de sprînceană: cele mai periclitate şapte monumente din Europa – despre ce e vorba?
Este vorba despre o pilduitoare „poveste de succes“, cum le place ONG-iştilor să spună, dar un succes de altă natură decît s-ar putea crede la prima vedere. „Cîte biserici aţi salvat pînă acum?“ – a sunat prima întrebare a presei, la anunţarea listei. „Şi cîte veţi putea salva acum, dacă cele 60 de biserici au fost incluse în această listă?“ – a venit, imediat, a doua întrebare. Firesc, oarecum, doar că nu de „salvat“ în sensul curent e vorba aici, nu se referă la un obiect sau o clădire, cum ar fi clopotele Palatului Naţional Mafra din Portugalia, de pildă, şi ele pe lista Europa Nostra. „60 de biserici“ nu este o cifră, ci mai degrabă o metaforă, care trimite nu la „n“ clădiri, ci la un spaţiu, un teritoriu aparte, mai exact un peisaj cultural care se cere patrimonializat. „Această listă este un instrument important pentru ridicarea nivelului de conştientizare asupra patrimoniului periclitat din Europa. Lista este, înainte de orice, o chemare la acţiune“ – a declarat cu această ocazie Denis de Kergorlay, preşedintele executiv al Europa Nostra. Cuvîntul-cheie aici este, deci, conştientizare, nu salvare.
Pentru a înţelege mai bine miza întregii poveşti, trebuie să revedem mai întîi ce înseamnă, de fapt, patrimoniu. Sună pedant, dar este util, pentru că imaginea publică a patrimoniului a rămas la noi mai degrabă una statică, „naturalistă“, ca şi cum „patrimoniul“ ar fi dat ca atare, existent acolo, undeva, în lumea înconjurătoare, cu eticheta de „patrimoniu“ pusă pe el de o mînă transcendentă. Or, patrimoniu nu este un substantiv, este un verb, este o antologie a trecutului făcută în prezent, care presupune mai întîi o conştientizare a valorii elective a acestui trecut, urmată de o opţiune de apartenenţă: este sau nu este patrimoniul nostru? Pe scurt, este un efort sistematic de patrimonializare, legiferat prin efortul instituţional de clasificare. Fiecare comunitate, societate, naţiune au, deci, patrimoniul pe care şi-l doresc în mod legitim.
Prima problemă pe care a ridicat-o acest proiect iniţiat de Ordinul Arhitecţilor cu un minunat grup de colaboratori a fost, astfel, dacă această patrimonializare este dorită. Formal, răspunsul era da, căci toate bisericile cu pricina erau clasate ca monument istoric în categoria A şi B. Real, răspunsul era însă unul negativ, căci toate se aflau într-o stare avansată de degradare, părăsite atît de comunităţile săteşti, cît şi de preoţii parohi. Povestea de succes nu constă doar în restaurarea bisericilor (operaţiune care a vizat, de fapt, doar una-două biserici), ci în conştientizarea valorii de patrimoniu a modestelor biserici de lemn din sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. Lupta nu a fost doar cu materia perisabilă a lemnului, ci mai degrabă cu memoria fragilă a oamenilor: de ce să readucem la viaţă ceva ce a murit pentru noi, nu ne mai trebuie şi nu ne mai reprezintă? În fiecare caz, echipele de proiect s-au luptat, în primul rînd, pentru a anima comunitatea, pentru a găsi mijloacele locale potrivite prin care fiecare biserică în parte să recapete un sens comunitar. Un sens, nu neapărat acel sens iniţial, strict sacru, pe care altă biserică, mai „făloasă“, îl ocupase între timp. Un sens care să nu se opună dorinţei la fel de legitime de dezvoltare, ci să poată fi integrat acesteia. Soluţia cea mai adecvată a fost una profană, de dezvoltare comunitară prin turism cultural. Doar aşa se puteau justifica intervenţiile de urgenţă la un mare număr de astfel de biserici. Şi în această perspectivă trebuie interpretate şi acţiunile concertate de conştientizare, care au început cu specialiştii, au continuat cu antrenarea unui număr impresionant de voluntari, motivarea localnicilor, sensibilizarea unui public larg prin evenimente culturale şi albume, şi pînă la aducerea poveştii bisericilor de lemn în atenţia Europei.
Cealaltă întrebare nu a fost mai puţin delicată. Bisericile de lemn din Maramureş s-au impus de mult ca imagine patrimonială, dar aceste mici bisericuţe de cimitir, risipite prin natură, merită ele cu adevărat să fie „patrimonializate“? Este un astfel de efort „legitim“? Puţini consideră că da. Dincolo de valoare arhitecturală şi/sau artistică punctuală a unora sau a altora (profund necunoscută şi ea), aceste biserici, în ansamblul lor, constituie însă un peisaj cultural identitar puternic şi de excepţie. Gorjul, de pildă, pe care îl cunosc bine, nu ar mai fi Gorj fără ele, ar deveni un spaţiu subcarpatic printre altele. Ceea ce se încearcă a fi astfel patrimonializat nu este un „obiectiv“, ci un peisaj cultural, ceva ce românii conştientizează mult mai greu – dincolo de patriotismul festivist al României pitoreşti.
Desigur, unii vor spune că bisericile vor fi oricum pierdute, deoarece este puţin probabil că se va mai sluji vreodată în ele. Să nu uităm însă că o biserică nu a fost niciodată „patrimoniu“, ci lăcaş sacru; iar cînd a fost patrimonializată, a devenit implicit profană – fără a fi însă profanată! Ca peisaj cultural, ea a putut să rămînă, în acest fel, o icoană identitară. Această „restaurare“ este adevărata reuşită a „poveştii de succes“ a celor 60 de biserici de lemn.
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.
