Doi inepţi iau o chestie la pilă

Publicat în Dilema Veche nr. 538 din 5-11 iunie 2014
De unde vine gazul cînd nu mai vine de la ruși – și cu cine îl împărțim? jpeg

„Neîncredere în Europa şi teamă de declin.“ Asta crede François Hollande că arată votul francezilor. Partidul Socialist a luat 13,9% din voturi, el personal este cel mai nepopular preşedinte de cînd se fac sondaje de opinie în Franţa, dar chestia asta e problema Europei. Şocul acestor alegeri europarlamentare este oferit, de fapt, de două ţări: Franţa şi Marea Britanie. Grecia a produs un rezultat aşteptat, cu creşterea extremei stîngi, după cinci ani de tăieri bugetare dure. În restul Europei, extremiştii au avut creşteri modeste sau au avut de pierdut (Finlanda, Bulgaria, România). Ciclurile politice interne cresc sau descresc votul pentru extremişti, cum bine vedem în România – la precedentele alegeri europene, ne văicăream nevoie mare că atît Vadim Tudor, cît şi Gigi Becali au intrat în Parlamentul European şi vor ameţi Europa. Tot atunci intraseră şi bulgarii de la Ataka şi problema în presa mare era că vine Estul cu valul lui de extremişti şi zgîlţîie barca. Acum, atît extremiştii români, cît şi cei bulgari au ratat intrarea în Parlamentul European, iar ţările din Est au contribuit cu voturile lor la stabilitatea partidelor europene mainstream. Dat fiind că alegerile europene depind atît de mult de ciclurile politice interne ale fiecărei ţări, judecăţile globale lasă mereu pe afară chestiuni importante.  

De data asta, s-a vorbit prea puţin de cei doi lideri inepţi care au contribuit fiecare la rezultat în ţara sa: David Cameron şi François Hollande. Preşedintele francez a venit la putere pe un val populist isteric, promiţînd în dreapta şi în stînga salarii şi job-uri, de parcă preşedintele francez e Moş Crăciun. Părea atunci că problema Franţei nu era lipsa de dinamism economic, ci austeritatea impusă din afară. Care austeritate nici nu se întîmplase, de fapt, în Franţa, Sarkozy fiind principalul oponent al lui Merkel în UE. Asta nu a împiedicat ca dezbaterea să fie astfel manipulată încît părea că, dacă dispare Sarkozy, dispare şi problema. Infantilizînd alegătorii în campanie, Hollande s-a trezit la putere că nu are cum să rezolve problema: francezii au descoperit că nu există Moş Crăciun, nici elfi care să muncească în locul lor. Cine e de vină pentru asta? UE, normal.  

Dreapta politică din Franţa este, la rîndul său, fragmentată şi în criză, un scandal de corupţie în campania electorală a lui Sarkozy izbucnind cu puţină vreme înainte de alegeri. Cu partidele mainstream în aşa situaţie, votul pentru Frontul Naţional este explicabil. Asta nu-l împiedică pe Hollande să vină a doua zi la Bruxelles şi să spună că e ceva în neregulă cu Europa şi că trebuie să facă schimbări. Tocmai el. Dar de ce să nu tragem concluzia că mai degrabă e ceva în neregulă cu Franţa şi cu preşedintele său? Uite că, peste gîrlă, în Germania, doamna aceea cu austeritatea tot cîştigă alegeri. Dacă tot ţine atît de mult la Europa, Hollande ar putea-o ajuta cu o demisie, care ar permite alegătorilor francezi să-şi manifeste nervii pe chestiunile lor interne, nu să exporte problema asupra tuturor europenilor.  

Peste Canal, un alt inept emfatic ameninţă că îşi ia jucăriile şi pleacă de tot din UE, dacă Europa nu joacă cum vrea el. David Cameron a anunţat acum ceva vreme un referendum pentru rămînerea sau ieşirea din UE. După Cameron, Europa, aşa cum e construită, e fundamental defectă şi trebuie reconstruită. Sau Marea Britanie va pleca. Acum, încerc să mă pun în pielea englezului mediu care aude chestia asta de la premierul său. Deci UE este fundamental defectă, corect? Şi am de ales între un Partid Conservator care zice că va încerca să repare chestia asta defectă care asupreşte Marea Britanie, şi un alt partid (UKIP) care zice că, dacă tot e atît de defectă, haideţi să plecăm dracului odată din ea. De ce aş alege conservatorii? Ce a făcut Cameron cu referendumul său este sălegitimeze şi să confirme ce spune Nigel Farage, de 15 ani. Cameron a modelat dezbaterea de aşa natură, încît el însuşi şi Partidul Conservator au devenit nişte surogate ofilite ale lui Farage şi UKIP. Dacă problema e aşa cum o descrie şeful conservatorilor, atunci soluţia onestă e cea propusă de UKIP: să ieşim din UE. Simplu. Cameron a propus o schemă atît de complexă, încît nu avea cum să meargă, le-a zis britanicilor: fraţilor, UE e greşită, dar o iau eu la pilă şi o dreg şi apoi voi votaţi prin referendum dacă mai merită să rămînem în ce am pilit eu. Serios, cine ar vota aşa ceva şi de ce? Cameron i-a dat dreptate lui Farage că problema e chiar atît de gravă cum spunea Farage, dar a propus o soluţie cu totul incomprehensibilă.  

Iar tipii ăştia doi vin apoi la Bruxelles şi dau lecţii. UE e de vină pentru votul pentru Farage şi Le Pen. Trebuie să o luăm la pilă. Ce propun cei doi? Cameron propune o UE mai puţin birocratică, care să se rezume la piaţa comună. Ce propune Hollande? UE trebuie să se concentreze pe şomaj şi creştere economică. Bun, cum s-ar putea face aceste două lucruri în acelaşi timp? Să dea Bruxelles-ul mai mulţi bani Franţei pentru creştere economică? Îi luăm de la Marea Britanie? Să tăiem bugetul de la agricultură, cel atît de drag Franţei? E o întreagă modă să vorbeşti despre reforma UE. O zice Cameron, o zice Hollande, o zice Merkel, o zice Barroso. Toată lumea zice de reformă. 95% e gargară.

S-a tot vehiculat o cifră în campania electorală pentru europarlamentare: 70% dintre legile care se aplică în ţările membre UE sînt votate la nivel comunitar. Adică 70% dintre legile care guvernează viaţa cetăţenilor români sau francezi sau finlandezi sînt votate în UE. De aici, spunea logica proeuropeană, rezultă că aceste alegeri sînt foarte importante pentru cetăţeanul simplu. A fost un argument corect tehnic, dar greşit în intenţia sa şi cu efecte perverse. De ce perverse? Simplu: dacă UE controlează 70% din legi înseamnă că UE e de vină pentru 70% din ce merge greşit – corect? De ce e un argument tehnic corect, dar greşit în intenţia sa? Pentru că numără legile de parcă ar fi cutii de chibrituri, egale între ele. De fapt, o lege privind sistemul de educaţie este de n ori mai importantă pentru cetăţeanul simplu decît o lege despre misiunea UE de menţinere a păcii în Ciad. Iar educaţia se decide la nivel naţional. O lege privind sistemul de pensii este infinit mai importantă pentru cetăţeanul simplu european decît o lege privind protecţia datelor cu caracter personal (ca să iau o lege UE foarte importantă în sine). E adevărat că UE e importantă pentru cetăţeni şi are impact asupra vieţii noastre, dar impactul e mai greu de măsurat şi mai puţin direct decît lasă să se înţeleagă asemenea cifre. De fapt, cele mai importante domenii cu impact imediat asupra cetăţeanului – educaţie, sănătate, pensii, siguranţă, piaţa muncii – sînt reglementate aproape exclusiv la nivel naţional. Bugetul UE este 1% din PIB-ul ţărilor europene. Atît. Călin Popescu Tăriceanu şi Ludovic Orban au spart pe şoseaua Transalpină cît jumătate din contribuţia anuală a României la bugetul UE. Cam acestea sînt dimensiunile. Pe unele dintre aceste domenii, UE are atribuţii foarte timide şi doar acelea care vin din logica pieţei unice. De pildă, UE a adoptat anul trecut o directivă foarte importantă privind sănătatea, aceea care ne permite să ne tratăm pe bani publici în spitale din alte ţări europene. Dar deciziile majore (bugetul, regulile, acoperirea sistemului de sănătate) revin parlamentelor naţionale, de unde sisteme de sănătate foarte diferite între ţări. Afacerile interne (Poliţia) sînt un domeniu tradiţional de decizie naţională, iar UE a căpătat atribuţii doar recent şi doar limitat. Aş putea continua cu asemenea exemple în fiecare domeniu. Mai mult chiar, acolo unde UE are putere de decizie – să zicem piaţa comună –, cele mai importante decizii se iau tot de către guvernele naţionale, în Consiliu. Abia prin Tratatul de la Lisabona (adică adineaori, la scară istorică) Parlamentul European a căpătat putere de codecizie pe cele mai multe domenii, deci este egal cu Consiliul. Iar Comisia Europeană aplică ce decid Consiliul şi Parlamentul.

Atenţie, nu spun că UE este perfectă, nu acesta este argumentul meu. Dacă aş spune asta, aş pica în aceeaşi greşeală, doar că de sens diferit: aş presupune că a existat o schemă de construcţie, dar aş afirma că schema a fost perfectă şi nu are nevoie de ajustări.  

Ce spun eu e că nu a existat o schemă. De fapt, UE s-a construit pe principiul „văzînd şi făcînd“. Dacă e să continuăm metafora casei, a fost cam aşa: nişte vecini s-au decis să construiască o chestie împreună, au avut nişte idei vagi despre ce ar trebui să fie. Decizia a fost colectivă, nu a existat un arhitect unic. După parter, fiecare s-a apucat să aibă idei. Francezul a avut cu agricultura, neamţul nu a vrut asta, dar s-a lăsat convins pentru că voia la rîndul său o pivniţă mişto şi un balcon care să dea spre Est. De asta e şi foarte greu de explicat Uniunea Europeană, pentru că se munceşte la ea fără design prestabilit. Şi de asta e şi foarte greu de reformat. Dacă ar fi să o luăm la pilă, cum vrea Cameron, ar trebui să facem asta în ideea de a reveni la o idee unică despre UE, care de fapt nu există. De pildă, ar trebui să renunţăm sau să diminuăm dramatic Politica Agricolă Comună (40% din bugetul UE, adică 40% din 1% din PIB-ul european)? Cum am ajuns să avem 40% dintr-un buget comun pentru agricultură? Simplu – atunci cînd s-a decis asta, în anii ’50, europenii erau obsedaţi de foamete, erau generaţiile care făcuseră foamea în război. Nu a fost nici un design maiestuos, a fost frica de foame. Aşa s-a construit parterul casei şi am rămas cu el. Să strici parterul înseamnă să scoţi în stradă milioane de fermieri. De atunci, PAC-ul se tot reformează regulat (ultima dată la propunerea lui Dacian Cioloş). Adică se ia la pilă pe ici, pe colo, dar nu pentru a semăna cu planul, ci pentru a mai acoperi asperităţile. Dacă te apuci să studiezi şi să explici toate domeniile de politică europeană, observi că absolut toate au aceeaşi poveste. Cooperarea pe afaceri interne a fost, zeci de ani, în afara instituţiilor europene, Tratatul Schengen a pornit în afara UE, deci în afara casei comune. Cînd a devenit clar că într-o lume globalizatăţările mici din Europa nu mai pot fi eficiente în afara casei, Schengen-ul a fost adus în interior. S-a adăugat, deci, un etaj masiv la UE, care nu fusese gîndit să fie acolo. Ia-l la pilă, mister Cameron, să vedem ce iese!

Dat fiind că nu există design la care să ne raportăm, discuţiile globale despre reforma UE sînt exerciţii politice de bătut cîmpii. Pe care însă toţi liderii europeni le practică cu graţie. Pentru că e uşor de explicat populaţiei cum alţii sînt de vină, unii de la Bruxelles. În mod paradoxal, construcţia asta „văzînd şi făcînd“ face UE mult mai stabilă decît pare. O fi ea o construcţie fistichie, fără design şi greu de explicat, dar asta înseamnă că fiecare dintre vecini are o miză în a-şi apăra propriile jucării adăugate la casă. Vrei să desfiinţezi agricultura? Se supără francezul şi românul. Vrei să rupi euro? Se supără neamţul. Vrei să pui sub semnul întrebării balconul dinspre Est? Hai sictir – zic polonezul şi suedezul. Bun, cum reformăm chestia atunci? Lasă, că vorbim despre asta şi uită lumea cît de inepţi sîntem la noi acasă.  

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE 

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Oamenii lui Putin, amenințări cu ce de-al Treilea Război Mondial dacă Ucraina folosește arme occidentale pentru a lovi Rusia
Un aliat al președintelui rus Vladimir Putin a lansat un avertisment grav asupra posibilității unui al Treilea Război Mondial, în cazul în care Ucraina va folosi armele furnizate de Occident pentru a lovi teritoriul rus.
image
Ce șansă are un dependent de alcool să trăiască o viață normală. Psihiatru: „E un proces greu și de durată“
Consumul de alcool a fost mereu o reală problemă a societății, susțin cadrele medicale. Dependența de alcool, un fenomen care se răspândește constant, afectează tot mai multe vieți.
image
„Rețea” de nași, fini, afini și prieteni ai lui Andrei Volosevici, primarul Ploieștiului, plătiți regește din banii publici
Presa din Prahova a dezvăluit că peste un milion de lei din bugetul ploieștenilor a fost utilizat de Primăria Ploiești și instituțiile subordonate pentru plata salariilor, primelor, sporurilor și indemnizațiilor acordate rudelor și prietenilor primarului Andrei Volosevici în anul fiscal 2022.

HIstoria.ro

image
Un asalt dincolo de orice imaginație, în „Historia” de mai
„Un asalt îndrăzneţ, dincolo de orice imaginaţie“. Așa a numit Churchill operațiunea de salvare a lui Benito Mussolini din hotelul Campo Imperatore, în ziua de 12 septembrie 1943. Dosarul de luna aceasta este dedicat unui raid ca în filme, prezentat pas cu pas. Revista vă așteaptă și cu alte surpri
image
Spitalul de la Palatul Regal: Regina Maria, „mamă a răniţilor”
Regina Maria începuse, încă din anii neutralităţii, un plan de susţinere al războiului din punct de vedere sanitar şi medical, bazându-se pe experienţa – ce-i drept, mai redusă – din timpul războiului balcanic.
image
Căsătoria lui Caragiale cu gentila domnişoară Alexandrina Burelly
Ajuns director la Teatrul Naţional, funcţie care nu l-a bucurat atât de tare precum credea, Ion Luca Caragiale a avut în schimb o mare şi frumoasă împlinire: a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Caragiale.