Naşterea unei naţiuni – aşteptînd pensia în Crimeea
Tatăl lui Dmitry stă închis în casă şi se întreabă dacă Ucraina îi va mai trimite pensia. Este decis să refuze cetăţenia rusă şi, deci, şi pensia rusească, pe care Putin a promis-o oamenilor din Crimeea. Pe Dmitry l-aţi cunoscut în lungul reportaj pe care l-am publicat în tema despre Ucraina, în iarnă – mă întîlnisem cu el într-o cafenea de lîngă Maidan. Ne-am revăzut acum. Dmitry este din Sevastopol, iar tatăl său a rămas acolo. Amîndoi părinţi sînt născuţi în Rusia, într-o regiune unde se întîlnesc acum graniţele Rusiei, Ucrainei şi Belarusului. „Deci, ce sînt părinţii tăi, ruşi sau ucraineni?“ îl întreb pe Dmitry. Zice că e complicat. La ei în sat se vorbea o limbă despre care ruşii spun că e un dialect rusesc, ucrainenii că e un dialect ucrainean, iar belaruşii că e un dialect belarus. Au vorbit rusă în casă, iar Dmitry a învăţat ucraineană tîrziu. Tatăl său a fost ofiţer în marina sovietică, la Sevastopol. La lovitura de stat din 1991, împotriva lui Gorbaciov, a fost de partea acestuia, ceea ce l-a pus pe lista neagră a şefilor, care ţineau cu puciştii. Asta l-a făcut ca, atunci cînd Ucraina şi-a declarat independenţa, să treacă în nou-creata flotă a Ucrainei. Şi de atunci a devenit ucrainean – zice Dmitry, ca şi cum asta e o chestie care se învaţă, ca şi cum ai lua carnetul de şofer. Omul a învăţat limba, şi-a învăţat copilul şi nevasta limba ucraineană şi a devenit activist politic pro-Kiev în Sevastopol. Chestie nu tocmai uşoară, în oraşul-bază navală închiriată de Rusia. Acum, de cînd Rusia a invadat şi a anexat Crimeea, stă în casă. Băncile ucrainene s-au închis în Crimeea, iar cele ruseşti nu au apărut încă. Banii încep să lipsească, nu e clar dacă băncile vor da înapoi banii economisiţi de oamenii din Crimeea, dar cei care au credite se bucură că nu vor mai plăti ratele. Mici victorii.
În nebunia geopolitică sînt oameni care îşi văd oraşele şi vieţile ameninţate de anarhie. Într-un filmuleţ de pe YouTube, devenit viral, se văd două femei grase, în capot de casă, chinezesc, cum iau la rost nişte mascaţi dintr-o dubiţă. Se întîmplă într-un orăşel din estul Ucrainei. Mătuşicile îşi pun mîna în şold şi îi ceartă pe golanii cu mitraliere, la modul: nu vrem război, valea, ce e chestia asta, toate maimuţele au pus mîna pe arme?! Mascaţii le ameninţă cu mitraliera, dar ele sînt cu gura tot mai mare şi dubiţa pleacă de acolo. Acest act de bravură e însă excepţional, reportajele din est descriu aceeaşi apatie înfricoşată: grupuri mici de tipi înarmaţi ocupă drumuri şi clădiri oficiale, miliţia îi ignoră, armata blochează drumurile pentru a izola localităţile astfel ocupate, civilii îi ignoră pe toţi şi stochează alimente. Presa din Kiev publică reportaje cu grupuri de civili pro-Ucraina, care se antrenează prin pădurile din Doneţk. Şi ei tot mascaţi. Organizează raiduri în care dau jos de pe clădiri steagurile separatiste şi le pun pe cele cu galben-albastru. Într-o fază absurdă, invadează o secţie de Miliţie, îi culcă la pămînt pe miliţieni şi, cu arma la cap, le fac morală patriotică: de ce nu se bat cu separatiştii, nu le e ruşine? Apoi pleacă, se retrag în pădure.
Acest război este atipic pentru că, la cîte arme sînt în mîinile civililor, confruntările sînt puţine totuşi. Lumea din Kiev simte că trebuie să facă ceva, deci voluntariază pentru un război de contra-propagandă. Comunitatea evreiască organizează întîlniri şi conferinţe de presă pentru ziariştii străini, aduc lideri ai comunităţii din est şi aceia vorbesc emoţionaţi despre dorinţa lor de a rămîne în Ucraina. Toate aceste eforturi sînt menite a contracara televiziunile ruseşti, oamenii se pregătesc temeinic, cu cifre şi cu date, fără să ştie că noi nu vedem ce au văzut ei la TV.
„Au fost doar 27 de incidente antisemite în Ucraina, anul trecut“ – spune unul dintre ei. „Ştiţi cîte au fost în Franţa? 500. În Marea Britanie – 600. Am urmărit cu atenţie mii de discursuri de pe Maidan, unde era un microfon liber, unul singur a fost antisemit. Ni se iau interviuri de la televiziunile ruseşti şi se pun întrebări agresive, la modul: cum puteţi voi, evreii, să susţineţi guvernul fascist, nu ştiţi ce vă aşteaptă? Ce să răspunzi la aşa ceva?“ Omul se enervează, a tot repetat chestiile astea, pare exasperat. „300.000 de evrei mai trăiesc în Ucraina, eligibili pentru cetăţenia israeliană, dar doar cîteva sute au depus cereri anul acesta pentru emigrare, doar puţin mai mulţi decît anul trecut. Cea mai mare problemă reală a comunităţii e că din cele 800 de sinagogi confiscate de sovietici, au primit înapoi doar 60. În rest, e pace. Un alt lider numără evreii din noul guvern, numit «fascist» de presa rusă: un vicepremier şi trei guvernatori. Şi pe ăştia îi ştim din comunitate în mod cert, or mai fi şi alţii. Parcă sîntem într-un banc, Rusia zice că vrea să ne apere, dar noi nu vrem să fim apăraţi.“
Adevărul e că ataşamentul acestor oameni pentru Ucraina e remarcabil. Contra-propaganda evreiască e o acţiune serioasă: videoconferinţe cu organizaţii evreieşti din toată lumea, manifeste, portal web în limba rusă, cu ştiri despre toate comunităţile din Ucraina. Cînd presa rusă a scris că evreii din Odesa se pregătesc de emigrare în masă (ştire preluată şi în presa românească), au contracarat imediat cu interviuri ale rabinilor din Odesa: nici vorbă de planuri de emigrare.
„Ştiţi care e paradoxul?“ zice un lider evreu care ţine musai să ia cuvîntul, întîlnirea se prelungeşte peste ora programată pentru că toţi au cîte ceva de spus. „Toată nebunia asta ne consolidează identitatea de evrei ucraineni, ne simţim fraţi cu ucrainenii. Acum 25 de ani, nu era nici o diferenţă între noi şi evreii din Rusia, eram toţi evrei sovietici. Limba noastră maternă e rusa, dar cei mai mulţi am învăţat şi ucraineana.“
Cel mai mult îi irită, paradoxal, relaţia cu evreii din Rusia: „Sîntem în contact cu ei, dar nu ne putem înţelege. Ne-au propus să menţinem o neutralitate constructivă, dar nu putem face asta, cum să fim neutri cînd Rusia ne agresează?“ Remarcă totuşi că cele mai mari organizaţii evreieşti din Rusia nu l-au susţinut pe Putin, doar organizaţii mai mici au semnat manifeste de adeziune. „Ei sînt evrei ruşi, noi sîntem ucraineni, fiecare cu ţara lui. Noi vrem să trăim într-o ţară democratică şi europeană, asta ne oferă nouă Ucraina.“
Nu este singurul care spune asta. Cu toată democraţia sa defectă, Ucraina poate spera la un viitor normal, pe cînd în Rusia, dictatura se normalizează. Timothy Snyder spunea, la conferinţa revistelor culturale de la Kiev, că dacă Ucraina devine o democraţie funcţională, mediul său bilingv ar fi o atracţie pentru publicul rus şi un pericol pentru Kremlin. Ucraina a descoperit prieteni la nivel înalt în mediul intelectual din Europa. Bernard-Henri Lévy a făcut un tur electoral în estul Ucrainei, împreună cu Petro Poroşenko. Ţine, la conferinţă, un discurs înflăcărat, care adună aplauze entuziaste din sală. Pe scurt, zice: „Am fost la mitinguri, oamenii veneau la noi să ne spună că vor să voteze, dar sînt ameninţaţi, ne spuneau să nu credem propaganda, că e vorba despre diferenţele de limbă care fracturează ţara, ei vorbesc rusă, dar se cred ucrainieni şi vor să rămînă în Ucraina, refuză federalizarea. Ar fi un dezastru moral pentru Occident să accepte federalizarea Ucrainei, ar fi o nouă Bosnie.“ Lévy se ceartă cu Bernard Kouchner, care tocmai propusese o soluţie politică federală pentru Ucraina. Sala ţine în mod evident cu Lévy.
La o săptămînă după discuţia asta, Poroşenko, cel susţinut de Lévy, cîştigă detaşat alegerile prezidenţiale, din primul tur. Fără să promită nimic concret. În multe interviuri, la întrebările ziariştilor, Poroşenko a evitat să răspundă, spunea doar că va fi bine şi pace, că el ştie cum să facă asta. Are un mandat clar şi o legitimitate imensă, dar nimeni nu ştie exact pentru ce. Poroşenko e un miliardar cunoscut pentru afacerile cu ciocolată, dar, de fapt, grosul averii provine din industria de maşini. Un aventurier complicat, ca toată politica din Ucraina, a susţinut Revoluţia Oranj, a fost ministru de Externe, dar a colaborat bine politic şi cu Ianucovici. Victoria sa e o victorie a moderaţiei placide, după o perioadă de agitaţii exaltate. De altfel, cei doi lideri radicali, de la Partidul Zvoboda şi de la Sectorul de Dreapta, au candidat şi au luat procente insignifiante. E ironic că liderii de extremă dreapta au rezultate jalnice în Ucraina, chiar în ziua în care Frontul Naţional cîştiga primul loc la alegerile din Franţa, iar comuniştii – la cele din Grecia. Poroşenko, ajutat de boxerul inteligent Klitschko (care a cîştigat Primăria din Kiev) a rupt voturi de la toate taberele şi a delegitimat spectrul tradiţional de împărţire a partidelor din Ucraina: est vs vest. Partidul Regiunilor a avut un candidat oficial, dar şi alţi doi baroni locali desprinşi din partid au candidat – toţi trei au obţinut mult sub 10%. Poroşenko a ocupat agresiv centrul politic. Şi a creat aşteptări imense tuturor taberelor. Este totuşi un pas simbolic: o ţară care părea ruptă găseşte resursele să voteze din primul tur un tip care e susţinut din toate părţile. Unitate înainte de toate – acesta e mesajul.
Centrul Kievului – oraş mare, frumos, demn de descoperit – se întrerupe acolo unde începe fosta Republică Liberă Maidan. Corturile sînt încă acolo, cu mult mai puţini oameni. A apărut o întreagă industrie a suvenirurilor, amestecată indecent cu pozele morţilor-eroi.
Revoluţionarii, acum îmbrăcaţi în uniforme diverse, îşi fac de lucru pe lîngă corturi. Va avea Poroşenko curaj să trimită oamenii acasă şi să cureţe zona? Poate fi Maidanul îmblînzit? Pot fi trimişi acasă aceşti ultimi revoluţionari care par a se fi obişnuit cu viaţa la cort, mîncarea la comun, ţigări sudate cît e ziua de lungă şi toalete din plastic? Maidanul va fi un test pentru noul preşedinte, Rusia şi Doneţkul vor fi al doilea test. „În trei luni fac pace cu Rusia“, a spus în campanie, fără să intre în detalii. În discursul victoriei a spus şi că niciodată, dar niciodată nu va recunoaşte pierderea Crimeei. Născut în Odesa, vorbitor de rusă, ucraineană şi română, Poroşenko trebuie să refacă statul, construind pe nou-regăsita identitate a unei naţiuni care l-a ales. Maidanul, Rusia, dar apoi şi oligarhii. Dnipropetrovsk, oraş mare din est, a rezistat pentru că noul guvern a numit acolo un oligarh ca guvernator, iar omul şi-a organizat un fel de armată privată cu care a luptat cu succes împotriva separatiştilor. Ahmetov, cel mai bogat om din Ucraina, a scos minerii în stradă şi a curăţat Mariupol de separatişti. Probabil va încerca să facă la fel şi la Doneţk, fieful său. Războiul ciudat început de Rusia capătă aspecte şi mai ciudate – armate private şi gărzi de voluntari de pe Maidan suplinesc statul care s-a prăbuşit în acele zone. Şi totuşi, acest stat a organizat alegeri fără incidente majore, evaluate ca fiind corecte şi cîştigate de moderaţi.
Volodimir Yermolenko, care se prezintă ca „filozof şi blogger“, e unul dintre cei care a chemat oamenii pe Maidan după Vilnius. I-a chemat pentru Europa. Dar spune că îl enervează Europa asta birocratică: „Sînt două Europe, una e Europa regulilor şi alta e Europa credinţei. Prima Europă nu mai crede în ideea de Europă, doar urmează regulile, din inerţie. A doua Europă crede în ideea de Europă, dar nu vrea să urmeze regulile. Oamenii de pe Maidan au luptat pentru ideea de Europă, dar nu pentru Europa birocratică. Cele două nu pot exista una fără cealaltă. Pentru intelectualii occidentali, Rusia este în mod tradiţional alternativa emoţională. Dostoievski, sufletul rus, toată discuţia asta arăta nevoia de alteritate: Rusia era varianta emoţională a Occidentului.
Acum, Rusia a fost golită de această aură, acum Rusia e doar o chestie din care luăm gaz. Acum, Maidanul a devenit alternativa sentimentală. Pentru Europa, aici este pasiunea, emoţia, pe Maidan.“ Yermolenko vorbeşte cu patimă şi cu un aer bizar de superioritate, ai zice că dă lecţii de europenitate acestor cîteva zeci de intelectuali europeni adunaţi la Kiev. Noi sîntem adevărata Europă, pentru că noi încă avem credinţă în Europa. Mai că îţi vine să glumeşti şi să zici că Uniunea Europeană ar trebui să facă cerere de aderare la Ucraina.
