Pe cine iubim noi toamna asta?
Apropierea dintre PNL şi PDL pare lucrul logic şi de bun-simţ care ar trebui făcut în actualul context. Problema constă tocmai în cît de logic pare. Dacă dăm ceasul înapoi cu numai zece ani, PSD era la putere şi părea logic şi de bun-simţ ca PNL să se apropie de PD. Apoi, în diverse circumstanţe care au făcut ca lucrurile să pară logice, am asistat la următoarele alianţe: PNL şi PSD împotriva PDL, PDL şi PSD împotriva PNL, din nou PNL şi PSD împotriva PDL, iar acum, din nou, PNL şi PDL împotriva PSD. Aceasta nu este istoria relaţiilor partinice de-a lungul a două secole, ci de-a lungul a zece ani. Toţi s-au aliat cu toţi împotriva tuturor. Parcă ar fi cele trei blocuri geopolitice din romanul 1984 – Oceania, Eurasia şi Eastasia –, care se bat pe rînd între ele de nu mai ştie săracul erou al romanului care cu cine se aliază împotriva cui.
Şi, repet, în logica internă a sistemului nostru politic, toate aceste mişcări au avut o logică, la vremea lor. Problema e, deci, cu sistemul. De ce uimesc asemenea schimbări tectonice derulate într-un timp atît de scurt? Pentru că nu ar trebui să se întîmple dacă am avea partide organizate pe un spectru ideologic veritabil. Problema de fond este că, în democraţia noastră, partidele se organizează şi se aliază pe criterii personaliste. Am avut, în anii ’90, la început, partid pro-Iliescu şi partide anti-Iliescu. Apoi am avut un mare partid pro-Năstase şi o alianţă anti-Năstase. Apoi a urmat o schimbare majoră, şi personajul central a devenit Traian Băsescu, deci alianţele s-au organizat pe logica pro- şi anti-Băsescu. În ce punct sîntem acum? Care este motorul noii alianţe între PDL şi PNL?
Pare a fi pro- şi anti-Victor Ponta. Rămîne de văzut dacă Ponta se va consolida în această poziţie. Nu îmi e clar dacă asistăm la o alianţă anti-Ponta sau o alianţă anti-PSD. Vom afla doar dacă Ponta va deveni preşedinte şi va reuşi să menţină controlul asupra partidului (cum a fost Iliescu pînă în 1996). Cert este că alegerile europarlamentare au consacrat ieşirea din epoca Traian Băsescu. Alianţa PDL – PNL nu este o alianţă anti-Băsescu. Este o alianţă căreia Băsescu îi este indiferent, cel mult îi este un element marginal de distracţie, care i-ar putea răpi din voturi. Dar ţinta este Victor Ponta.
Pentru Traian Băsescu, poziţia asta este mult mai ingrată decît dacă s-ar fi coalizat împotriva sa. Opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa – spune un citat din nu mai ştiu cine. Similar, în politică, opusul susţinerii nu este ura, ci indiferenţa. Într-o organizare personalistă, aşa cum este viaţa noastră politică, personajul principal nu se teme de ură, ci de indiferenţă.
E uşor acum să uităm ce forţe formidabile a învins Traian Băsescu în vremurile sale bune. E un politician care s-a hrănit cu ură, i-a prins bine. Coalizarea împotriva sa, în 2009, a majorităţii partidelor şi a majorităţii organelor de presă a făcut ca suporterii săi să se mobilizeze şi să-i aducă o victorie la limită, dar victorie. Era vremea în care oameni care cred despre ei că sînt moderaţi şi independenţi s-au aruncat pe faţă în bătălie, fără jenă, că doar cauza anti-Băsescu părea să merite. Stelian Tănase era frustrat că nu conduce el campania lui Geoană. Acum conduce TVR cu aerul că a fost mereu independent şi de partea bună a baricadei, fără nici o jenă. Doru Buşcu primea ordine de mobilizare de la Sorin Ovidiu Vîntu, ceva scabros prin batistă, că doar vorbim de culmi ale jurnalismului independent. Acum îi ţine lecţii de moralitate publică Monicăi Macovei. Călin Cristea dojenea ONG-urile care s-au scandalizat în 2012 – eram, pare-se, pionii lui Băsescu. Între timp, nu am avut nici un avantaj de la Băsescu, dimpotrivă, sîntem pe liste negre la diverşi consilieri, în schimb Cristea apără Antena 3 la CNA, în nişte şedinţe în care face temenele spre un post care nici măcar nu se pretinde independent. Toate aceste cazuri patologice sînt doar un simptom, tipii ăştia aveau o cauză şi îşi pierduseră capul. Acum, că s-au liniştit apele, se uită în oglindă cu aerul că necesităţile istoriei le cereau să fie cîrpe, deci rămîn onorabili.
Şi în acea atmosferă de necesitate istorică, Băsescu a cîştigat şi a tras sforile. Ce îl învinge pe Băsescu nu este acea ură, ci indiferenţa de acum. Putea reţine ceva din influenţa de altădată dacă acţiona cu inteligenţă din postura sa de preşedinte lame duck. Americanii numesc lame duck un preşedinte care se apropie de finalul celui de-al doilea mandat. Nu mai poate candida, nu mai are ce oferi suporterilor, lumea se orientează spre posibili succesori. Traian Băsescu ar fi putut gestiona o asemenea situaţie doar dacă menţinea influenţa asupra unui partid mare, eventual dacă scenariul în care ar putea fi premier ar fi fost realist. În loc de asta, s-a rupt cu nervi de partid şi a încercat să lanseze unul nou din postura de lame duck. Greu spre imposibil.
Ura împotriva lui Victor Ponta se creionează ca o constantă a anilor ce urmează. Aceleaşi sau alte personaje îşi fac din nou o misiune istorică necesară din lupta cu Tiranul. Doar Tiranul se schimbă. Personal, cred că Ponta are probleme grave în modul în care se raportează la instituţii, dar sînt obosit de jocul urii – este şi motivul pentru care scriu rar despre politica internă. Dincolo de faptul că e obositoare, ura este ineficientă. Dacă critici permanent un personaj, indiferent ce face, atunci nu mai contează ce face. Ura nu funcţionează ca instrument de responsabilizare a politicienilor, pentru că un om trebuie criticat cînd e clar care e greşeala. Statistic vorbind, un om nu poate greşi permanent. Băsescu nu putea, statistic vorbind, să greşească permanent. Nici Ponta nu poate.
Cineva cu care am avut o dispută mi-a aruncat o replică: „Ştim noi ce ai scris în ultimii ani.“ Asta m-a făcut să intru prin arhivele din Cotidianul, România liberă şi Dilema veche să recitesc articole vechi. A fost un exerciţiu relaxant, ce am scris acolo rezistă. Adevărul e că sînt incapabil să mă îndrăgostesc de sau să urăsc politicieni. Nu că aş fi un tip calm de felul meu, în multe dezbateri publice pot fi nepoliticos spre brutal, aşa cum cititorii paginii mele de Facebook au aflat pe propria piele. Însă mereu mă enervez sau mă îndrăgostesc de idei. Deci devin pasional dincolo de persoana politicienilor care le emit. Asta mă face să fiu complet antipatic şi acru în dezbaterile televizate, unde oamenii se adună în coruri anti- sau pro- anumite persoane. Problema cu modul în care se dezbate în România este că oamenii tind să investească în politică pasiuni care ar trebui să fie private. Nu iei de bărbat un om politic şi nici nu ar trebui să faci vendete de damă părăsită împotriva celor pe care îi critici. Nu ar trebui să rezolvi nici nevroze şi nici puseuri amoroase prin intervenţii publice.
Dezbrăcată de această haină pasională, politica noastră devine greu de urmărit şi de înţeles. Ce va face galeria de lideri de opinie de la Antena 3 dacă Băsescu chiar se ţine de promisiune şi pleacă pe mare? Va trebui să identifice rapid alt obiect la urii. Se ridică acum o nouă galerie de pasiuni anti-Ponta, care probabil vor fi pe val în perioada următoare. Pentru Ponta e un semn bun, nu există un mediu mai propice pentru iresponsabilitate decît un cor al urii. Cum indignarea rămîne constantă, ce face în mod concret şeful PSD contează prea puţin.
Schimbările de alianţe între Oceania/Eurasia/Eastasia duc la poziţii absurde şi, din fericire, aceste partide nu au mijloacele de a ne constrînge să uităm, pe care le aveau guvernele continentale în 1984. Mă uit amuzat la Crin Antonescu, care este presat de Robert Turcescu să exprime o opinie despre DNA. Acel DNA despre care la Antena 3 spunea, acum doi ani, că este o poliţie politică. Acum spune că e o instituţie performantă, doar are nişte probleme de comunicare. Asta e ca şi cum ai spune că STASI a fost o instituţie OK, doar cu ceva probleme la capitolul PR. Într-un fel mă bucur – cînd am scris Eu votez DNA!, acesta a fost şi scopul: să dau un semn clar şi ferm că există voci care se bucură că această instituţie există şi că performează. Atunci moda era, de o parte – să zici că e poliţie politică, de cealaltă parte – să menţii o distanţă sceptică. Instituţia nu s-a schimbat, doar a continuat să performeze la fel de bine cum o făcea şi în 2012. Dar poziţionările publice s-au schimbat pentru că alianţele între Oceania/ Eurasia/Eastasia s-au schimbat. Poziţia pro-DNA a devenit mainstream, foarte bine că e aşa. Guru ai societăţii civile care m-au admonestat pentru titlul cărţii nu au nici o greaţă să spună că DNA e OK, ceea ce iar mă bucură.
Ideile sînt purtătoare de oameni politici. Doar pare că e invers. Problema la noi este că oamenii politici şi îndrăgostiţii de ei sau nevroticii împotriva lor se urcă şi coboară de pe idei ca într-o cursă bezmetică cu autobuze conduse de şoferi beţi. De aceea, ultimul joc intelectual de la dreapta este absurd: cine este candidatul la preşedinţie? Iohannis, Predoiu, Mihai-Răzvan Ungureanu – parcă ar fi un concurs de miss. Dacă oamenii vor să se obiectiveze oleacă, spun că ar trebui susţinut cel care are cele mai mari şanse de a cîştiga. Sună bine. Dar de ce? Susţinem pe cineva pentru că noi credem că oamenii cred că el poate cîştiga, deci îl vor vota. Dreapta are nevoie de legitimitate pentru candidatul său, dacă e să aibă candidat unic. Negocierile închise între lideri şi sondajele de opinie nu ţin loc de legitimitate. Singura strategie inteligentă a fost propusă de site-ul În Linie Dreaptă: alegeri primare între candidaţii dreptei. Supralicitez şi afirm că ar trebui să fie alegeri deschise, să nu voteze doar membrii partidelor, ci şi cei care se autoidentifică drept susţinători. Modelul încercat de Partidul Socialist francez e unul bun: cine dădea o declaraţie de aderare la principii şi dona 1 euro putea să voteze pentru candidatul socialist la prezidenţiale. Asta este o idee mai mare decît partidele implicate – o idee de deschidere şi reprezentare adevărată. Din dezbatere şi din participare ar putea să iasă mai mult decît un candidat, ar ieşi nişte idei care merită votate. Candidatul ar fi doar călăreţul acestui autobuz cu şofer predictibil. Altfel, rotaţia infinită Oceania/Eurasia/Eastasia va continua. Se vor schimba mereu doar obiectul urii şi cel al dragostei.
