Note, stări, zile
● Să urmăreşti cu pasiune prestaţia sportivă a unui conaţional este normal. Să te bucuri dacă reuşeşte să cîştige şi să te întristezi dacă pierde e normal. Să observi, chiar în cazul unei înfrîngeri, că „omul tău“ a etalat calităţi remarcabile şi a dovedit o înzestrare plină de promisiuni e, de asemenea, normal. Lucrurile încep să nu mai fie în regulă dacă te străduieşti să ambalezi eşecul într-o retorică triumfală. Sau dacă parazitezi jurnalistic sau politic meritele altuia. Sau dacă murdăreşti succesul cu o frazeologie patriotardă, cu sentimentalisme de telenovelă, cu declaraţii kitsch, cu şmecherii electorale. Simona Halep nu merita un asemenea tratament. Nu merita să devină pretextul unei surescitări de prost gust, chiar dacă euforia publică de după meciul de la Paris era legitimă şi, ca atare, inevitabilă.
Evident, nici acreala „competentă“ a cîte unui „pamfletar“, care bombăne ca să-şi confirme statutul de excepţie în corul euforiei generale nu e neapărat recomandabilă. Dar de partea cealaltă, am citit fraze ameţitoare, candid imbecile, comice pînă la capodoperă. Un gazetar prezent pe mai toate canalele de televiziune, inocent, probabil, dar subminat de o stilistică subliceală şi de un patriotism libidinos (ca orice formă de iubire, patriotismul poate avea şi el momente de inflaţie divagatorie…), gazetarul la care mă refer descrie competiţia Halep – Sharapova în termeni de război mondial. Rusoaica întruchipa deopotrivă imperiul ţarist şi pe cel american (căci a făcut şcoală în Statele Unite), în vreme ce „româncuţa“ s-a luptat vitejeşte, „ca la Mărăşeşti“ cu „puhoaiele de Ivani“. Sharapova – „tigroaică cu ţipete de prădător“, Simona Halep – „gazelă“ obidită, dar mîndră şi victorioasă. Înflăcăratul autor nu-şi dă seama, desigur, că descriind-o în termeni atît de sumbri pe oponenta „româncuţei“ nu face decît să bagatelizeze virtuţile şi gloria preferatei sale. „Gazela“ nu poate înfrunta o „tigresă“. În cel mai bun caz, se bucură dacă scapă cu viaţă. Altcineva simte că Simona Halep („fătuca asta“) „ne-a îndatorat definitiv“. Carevasăzică n-am asistat la un meci frumos, care a reuşit să ne flateze prin ţinuta de joc a reprezentantei noastre. Am asistat la o turnantă istorică, la naşterea unei noi ere. Mai în glumă, mai în serios, ne-am putea gîndi la „Simona preşedinte“! „Constanta din Constanţa“ (un alt subtil encomion jurnalistic) a uimit mapamondul prin „discreţia cu care lovea cu racheta“. Publicul parizian a trebuit (chestie de politeţe) să o aplaude şi pe Sharapova, dar a fost vorba de nişte „aplauze resemnate“. Inima tuturor era confiscată „definitiv“ de româncuţă.
Nu ştim nici să pierdem, nici să cîştigăm. Un sportiv de talia lui Boris Becker a putut, la finalul partidei, să le felicite cald pe cele două combatante. Pe amîndouă. Noi pendulăm între leşin şi scrîşnirea dinţilor. Cîştigăm pentru că sîntem fenomenali, de neatins, extratereştri, şi pierdem pentru că toţi ne invidiază şi ne urăsc. Cîştigăm pe mîna noastră şi a strămoşilor noştri şi pierdem pe mîna restului (conspirativ) al planetei. Ne putem retrage liniştiţi în munţi, ca de atîtea ori, pentru a boicota istoria „de foarte sus, din polul plus“… (P.S. Iubire, iubire, dar instituţiile patriei tot nu funcţionează. Simonei Halep i s-au pierdut, la aeroportul Otopeni, bagajele…)
● Unii dintre cititorii mei îmi reproşează, din cînd în cînd, pe forum, că, decît să chibiţez critic „situaţiunea“, aş face bine să „mă implic“. „Să facă ceva intelectualii! Să nu lase lucrurile pe seama cui nu trebuie!“ – cam aşa sună apelul la care mă refer. E drept că există şi opinia contrară, a acelora pentru care „intelectualii“ sînt nişte „aşa-zişi“, demni de dispreţ, băsişti, pupincurişti, capabili mai curînd să încurce lucrurile, decît să facă vreo ispravă utilă. Dar să zicem că dorinţa de a avea mai mulţi intelectuali pe scena politică ar fi îndreptăţită. Nu mă consider vizat, căci, de bine de rău, n-am stat tot timpul deoparte. Am asumat, în vreo patru rînduri, funcţii publice, cu rezultatul că m-am ales cu acuzaţia de a fi profitat, hapsîn, de banul poporului şi de a fi umblat lacom după funcţii, pe care le-am ocupat fără să fi făcut nimic. Dar uitaţi-vă la situaţia de-acum. Nu ştiu dacă electoratul ar fi sau nu sensibil la farmecele unor candidaţi reprezentînd „intelectualitatea“. Dar e limpede că partidele nu sînt. Care sînt intelectualii marcanţi (şi activi ca intelectuali) ai PSD-ului? (Măcar pe vremuri l-au avut pe Răzvan Theodorescu.) Dar ai PNL-ului? (Vosganian pare mai curînd rătăcit în masa liberală.) PDL-ul a avut cîţiva, pe care însă „conducerea“ i-a marginalizat fără menajamente. Cît despre PMP, s-a văzut la ultimele alegeri de partid că inşi de felul lui Adrian Papahagi, Theodor Baconski, Teodor Paleologu nu sînt prizaţi. Mihai-Răzvan Ungureanu nu s-a bucurat nici el, la europarlamentare, de scorul pe care l-ar fi meritat, iar Mihai Neamţu e aproape dat dispărut. Mi se vor pune imediat dinainte liste cu defecte şi greşeli ale fiecăruia dintre cei de mai sus. Da, ştiu, nu sînt zîne, nu sînt clipă de clipă campioni ai adecvării, ai abilităţii, ai eficienţei. Dar dacă alegătorii preferă „calităţile“ domnilor Mazăre, Ponta, Zgonea, Hellvig, Dan Diaconescu, Fenechiu, Eugen Nicolaescu, Şova, şi alţii, ejusdem farinae, atunci să nu ni se mai spună că e nevoie de intelectuali. Nu e nevoie. Intelectualii sînt enervanţi, imprevizibili, gîndesc prea mult şi vorbesc prea bine româneşte. Sînt buni doar ca să ne vărsăm năduful pe ei, să-i facem vinovaţi că nu-şi iubesc ţara şi să le arătăm că poporul nostru nu se lasă impresionat de fandoselile şi cunoştinţele lor.
