Sexul şi educaţia

Nu vă indignaţi deja. Am să mă refer, în cele ce urmează, la o chestiune cîtuşi de puţin frivolă, ce priveşte îndeaproape evoluţia sistemului de învăţămînt: dinamica instituţională.

„Sistemul“ nu e compus din „actori“ care interacţionează individual – profesori, elevi, studenţi, părinţi etc. –, ci din instituţii. Ele sînt responsabile pentru definirea „rolurilor“, cît şi a regulilor şi a practicilor de interacţiune, iar această limpezire, esenţială pentru angrenarea sistemică a diverselor activităţi, poate fi ori impusă din exterior – legi, subordonări ierarhice, presiuni ale altor sisteme etc. –, ori generată intern: regulamente, coduri de conduită, bune practici, raportări atitudinale etc.

Nu toţi înţeleg însă acelaşi lucru cînd vorbesc despre „instituţii“. Pentru cei mai mulţi dintre noi, ele se identifică trecînd prin faţa lor şi arătînd cu degetul la o tăbliţă fixată pe perete. Fie că e vorba despre o grădiniţă sau despre un liceu, o instituţie are un obiect de activitate specific, un nume, un sediu, un şef, o schemă de personal, un set de acte juridice care să îi ateste dreptul de a fi ceea ce clamează că este, un număr de telefon sau o adresă de e-mail la care se presupune că va răspunde cineva la apelurile din afară etc.

În perspectivă sociologică însă, de pe la Durkheim încoace, „instituţie“ înseamnă ceva mai mult, respectiv o modalitate de a organiza social un anumit tip de comportament uman. Familia, de pildă, în privinţa relaţiei dintre sexe. Educaţia, de pildă, în privinţa asistenţei acordate copiilor, pentru a deveni adulţi.  

Mă voi referi, în ceea ce urmează, la o astfel de instituţie menită, în principiu, să asigure adolescentului o integrare cu şanse optime de reuşită în viaţa de adult: universitatea.

Îmi dau seama că răbdarea cititorului a fost deja împinsă dincolo de limitele tolerabile. Aveţi, totuşi, încă puţintică...

Se vorbeşte despre instituţii, în vremea din urmă, tot mai mult ca despre nişte organisme autonome, cu un grad ridicat de autodeterminare. Li se atribuie, de pildă, inteligenţă – „organizaţiile inteligente“ din teoria corporatistă – sau capacitatea de a gîndi pe cont propriu. Aşa cum, în secolul al XIX-lea, se vorbea despre „popoare“ ca şi cum ele ar fi indivizi care se nasc, se maturizează, îmbătrînesc şi mor sau care au propriile dorinţe şi aspiraţii.

Legat de tema pe care mi-am propus-o – dinamica instituţiei universitare –, n-o să îndrăznesc să speculez asupra modului în care aceasta gîndeşte, limitîndu-mă, pe baza experienţei acumulate, la o perspectivă mai modestă. Aş vrea să vorbesc despre cum simte universitatea.

Se spune că, între reacţiile primare din lumea vie, fie că le botezăm „instincte“ sau altcumva, două sînt fundamentale: conservarea şi reproducerea. Cea dintîi spune „nu muri“, iar pentru asta trebuie să-ţi cauţi hrană, apă, oxigen, căldură şi să ştii cînd să fugi şi cînd să ataci; cea de-a doua zice „nu-ţi lăsa specia să moară“, iar pentru asta... Sînt multe glasuri care susţin că, între cele două impulsuri primare, continuitatea speciei bate supravieţuirea individului şi că, în feluri foarte diferite, împărtăşim cu toţii soarta somonilor. În mediul academic, pun mîna în foc că teoria se verifică.

Comparată, de pildă, cu mediul economic, către care e împinsă tot mai presant, în ultima vreme, universitatea e o instituţie bizară.

În primul rînd, universitatea contează drept una dintre cele mai potente „fabrici de viitor“ de pe Planetă. În ce sens? Pe de o parte, pentru că ea modelează minţile celor care se presupune că vor putea schimba (în bine, desigur) faţa lumii. Pe de alta, pentru că ea reprezintă, în lumea actuală, nemijlocit, principalul agent de inovare în sfera cercetării şi a tehnologiilor. Şi, cu toate acestea, universitatea este una dintre instituţiile cele mai conservatoare, afişîndu-şi cu ostentaţie ritualurile vechimii – cine se mai îmbracă la momente festive în robe amintind de Evul Mediu? Într-o lume în care abţibildul „Nou!“ vinde cel mai bine orice produs, universitatea se încăpăţînează să lupte pentru legitimarea ştampilei „Vechi!“, ca o garanţie pentru ce va să vină.

În al doilea rînd, idealul celor mai mulţi membri ai comunităţii academice e de a forma tineri după chipul şi asemănarea lor. Misiunea universităţii poate fi redefinită, din exterior, în fel şi chip. Impulsul intern rămîne însă stabil şi îndărătnic: vrem, întîi de toate, să formăm viitori asistenţi pentru facultăţile în care predăm, capabili să ne ia locul, asumîndu-ne riscul ca lucrul acesta să se întîmple mai devreme şi mai dureros decît ne-am fi dorit.

Consecinţele sînt în bună măsură nefaste. Stă parcă în gena universităţii pornirea de a se apleca asupra celor a happy few în care ea îşi recunoaşte zestrea valorică, şi să îi treacă în plan secund pe ceilalţi, marea masă a aspiranţilor la o diplomă cu care să-şi poată cîştiga un loc de muncă mulţumitor. Necazul este că instinctul autoreproductiv se potenţează, de regulă, la nivelul formatorilor de brand ai instituţiei: elitele academice. Nu degeaba mare parte dintre universităţile din Statele Unite păstrează, pentru a tempera şi a echilibra impulsul elitist, altminteri crucial pentru bunul lor nume, cutuma obligativităţii, pentru toate cadrele didactice, indiferent cu ce nivel profesional, de a lua cel puţin un curs la undergraduate.

În preuniversitar, impulsul autoreproductiv a avut de înfruntat obstacole şi mai dificile decît presiunea pieţei şi a opiniei publice. Îmi amintesc îndelungile discuţii cu colegii care predau la liceu despre orientarea pe care ar fi cazul să o dăm programei de limba şi literatura română pentru clasele IX-XII. Pentru foarte mulţi, azimutul acesteia era examenul de admitere la Litere, încă obligatoriu la acea vreme. Degeaba încercam să-i conving că acest concurs ar trebui să se plieze pe programa de liceu, şi nu invers, şi, mai ales, că o covîrşitoare majoritate a absolvenţilor nu vor deveni studenţi filologi. Părea, pentru mulţi dintre ei, ca un fel de abdicare de la prerogativele demnităţii profesionale.

Ne aflăm, aşadar, în România, într-o dublă dilemă. Una, mai veche, priveşte disponibilitatea şi posibilitatea celor pe care dorim să îi „naştem“ întru cunoaştere şi adevăr de a se recunoaşte drept progenitură a universităţii. Cealaltă, mai nouă, conjuncturală, vine din poziţionarea în interiorul cîmpului academic în raport cu logica instituţională a universităţilor private, în care zbuciumul între eros şi thanatos e lipsit de sens. Sînt, de fapt, faţete ale incertitudinii legate de statutul actual al studiilor academice. Mai peste tot pe glob, universitatea nu se simte prea bine, oscilînd între un model antreprenorial în expansiune, de sorginte corporatistă, care o califică drept „prestatoare de servicii“ şi cel tradiţional, în defensivă, afiliat ab origine construcţiei valorilor.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.