Déjà-vu
Se aude tot mai des, în limbajul dezinvolt al unor prezentatori de ştiri, pronunţarea dejavú, cu accent în silaba finală pe cel mai clar şi mai românesc u cu putinţă. Rostirea în cauză e o nouă dovadă a rapidei noastre desprinderi de francofonie; mai direct spus, a pierderii minimelor cunoştinţe de limbă franceză, nu cu mult timp în urmă destul de răspîndite în păturile şcolarizate ale populaţiei. E şi o dovadă (superfluă) a lipsei de curiozitate şi de impuls de autoverificare manifestate în practicile jurnalistice actuale: o cît de firavă îndoială asupra justeţii propriului uz şi o consultare a instrumentelor normative de bază ar conduce la o rapidă autocorectare: în Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM, 2005) şi în ediţiile mai noi ale unor dicţionare generale (DEX, 2009), substantivul neutru déjà-vu e înregistrat ca franţuzism, cu indicarea clară a pronunţiei: [dejavü].
Tendinţa uzului actual de abandonare a pronunţării etimologice poate avea două explicaţii principale. Una ar fi influenţa scrisului şi familiaritatea cu primul element din cuvînt: presupunînd că unii vorbitori ar fi întîlnit forma déjà-vu doar în scris (caz extrem: doar pe prompter) şi ar fi recunoscut în componenţa ei adverbul deja, de multă vreme integrat lexicului românesc, e foarte probabil ca tendinţa lor firească să fi fost aceea de a citi „exact cum se scrie“ şi obscurul final vu. A doua explicaţie e mai tulburătoare: e posibil ca unii tineri să fi preluat forma franţuzească prin intermediul limbii engleze, în care cuvîntul (înregistrat ca atare de dicţionarele curente) circulă cu ortografia franceză, dar cu o pronunţie modificată, adaptată – cu finalul [vu].
Modificările din registrul oral nu pot fi dovedite prin exemple scrise: e greu de stabilit ce variante de pronunţare corespund deselor folosiri ale lui déjà-vu în mesajele şi textele din Internet. Se constată cu uşurinţă, în schimb, că variaţiile grafice ale formei sînt destul de numeroase: de la frecventa abandonare a accentelor, la scrierea cu sau fără cratimă, în cuvinte separate sau contopite. Articularea sau pluralul încurcă şi mai mult lucrurile, producînd variaţii de la o frază la alta; am păstrat în exemplele următoare modul originar de scriere, pentru că el explică şi neglijenţele care privesc forma déjà-vu: „Deja-vu-ul apare spontan“ (vietianterioare.ro); „Spuneţi-mi cele mai interesante deja-vuuri ale voastre. Vă face plăcere să aveţi dejavu-uri?“ (forum.softpedia.com); „Ideea este că am avut azi 3-4 deja vu-uri“ (contraboli.ro) etc.
Destule variaţii apar şi în sensurile lui déjà-vu. În genere, dicţionarele înregistrează accepţia psihologică a formei („impresie intensă, în faţa unei situaţii prezente, de a fi fost trăită în trecut“, DEX), pe care o regăsim de multe ori în articole şi dezbateri redactate în registru sobru sau colocvial, adresate publicului larg şi mai ales pasionaţilor de fenomene paranormale: „Destul de complex şi îndelung studiat, fenomenul beneficiază de multe teorii diferite care explică de ce simţim un déjà vu“ (topexperti.ro); „După lecţiile de gătit, au apărut cele de cunoştinţă generală! Andreea I. îţi explică ce este un deja vu şi din ce limbă provine denumirea aceasta“ (cancan.ro). De foarte multe ori, sensul formei e mai larg, corespunzînd pur şi simplu traducerii sintagmei franţuzeşti; ceva „deja văzut“ e un fapt deja întîmplat, previzibil, repetitiv şi banal: „De ce disputa de acum dintre Ponta şi Băsescu este un deja vu“ (romanialibera.ro); „Halep şi Cîrstea şi-au aflat adversarele din turul 2 de la Miami. (...) Pentru Simona Halep va fi ca un deja vu. O va întîlni din nou pe Dellacqua, de data aceasta la Miami“ (reporterntv.ro); „Faptul că un asuprit ajunge în poziţie de conducere şi devine un asupritor este un dejavu tipic românesc“ (apiardeal.ro); „Separatishti ascunshi dupa spatele babelor shi a copiilor este un dejaVu pentru noi“ (unimedia.info).
În ciuda banalizării cuvîntului, „românizarea“ sa accelerată, în scriere şi în pronunţare, e greu de acceptat: într-o perioadă în care tendinţa dominantă de conservare a ortografiei şi a pronunţiei originare acţionează asupra atîtor anglicisme, e regretabilă neglijenţa în privinţa puţinelor franţuzisme care îşi mai conservă statutul de mărci culturale.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
