Euro-şocuri electorale
Acum cinci ani, ne amuzam că în Parlamentul European existau deputaţi ai Partidului Piraţilor, de sorginte scandinavă. Acum, după ultimele alegeri, pornirăm corul vaietelor. Motivele îngrijorării generale vă sînt binecunoscute: victoria domnului Farage în Marea Britanie, a doamnei Le Pen în Franţa şi avansul incredibil al extremei drepte în mai multe ţări europene.
Explicaţiile par a fi standard: criza economică, lipsa de transparenţă şi distanţa faţă de hotărîrile Bruxelles-ului, aparenta ineficienţă a Uniunii pe scena politico-militară a lumii (vezi criza ucraineană). Am zis să mă uit şi eu la harta voturilor şi să mă dumiresc dacă setul de motive este plauzibil sau poate suferi de boala nuanţelor.
Ţările cu bube electorale (în viziunea euro-dedicaţilor trup şi suflet) ar fi, în primul rînd, Marea Britanie şi Franţa. Apoi, pe raftul doi s-ar afla alte state membre: Ungaria, Danemarca, Germania, Grecia, Finlanda, Olanda, Austria, Italia. Fiecare dintre ele a „donat“ electoral Parlamentului European politicieni cu apucături şi declaraţii xenofobe, antisemite, şovine. Pe de altă parte, stîngii nu i se poate cînta prohodul. Ţări ca Spania, Grecia (mda, e şi pe lista asta), Italia (aceeaşi situaţie), Portugalia, România sau Irlanda au contribuit binişor la coagularea unui grup politic socialist (sau comunist, după caz), suficient de puternic. Pînă la urmă, exact centriştii par a fi marii perdanţi ai acestui scrutin.
Teza crizei economice care împinge electoratul spre extreme nu are nici o justificare în Marea Britanie, Franţa sau Germania. Englezii au reuşit să jongleze printre pierderile economice, relativ rapid, nemţii sînt în continuare principala forţă industrială a Europei, francezii nu se pot plînge de cifre statistice îngrijorătoare. E drept, în Italia sau în Grecia se poate explica votul înspre fascişti şi comunişti, prin antipatia (nu am scris ura, din motive de corectitudine politică) faţă de nemţii atoateştiutori şi degrabă dătători de sfaturi într-ale austerităţii. În ceea ce priveşte xenofobia, aceasta ar fi oarecum de înţeles în cazul britanicilor, sătui de instalatori polonezi, sau în cel al galilor prea plini de cultura lor de nivel mondial şi excedaţi de magrebienii care le-au invadat periferia. Colac peste pupăză, apar pe lîngă ei şi ţiganii veniţi din România, care le poluează (fonic) metroul sau le şterpelesc de prin buzunare în supermarketuri. Repet: scuzaţi stereotipul, nu fac decît să citez de prin presa de pe ambele maluri ale Canalului.
Mai greu de explicat este succesul Jobbik-ului unguresc, la cîteva zile după ce procuratura locală deschisese dosare de urmărire penală împotriva unui MEP maghiar acuzat de spionaj în favoarea Rusiei, pe lîngă instituţiile europene. De prin Danemarca, eu nu ştiu decît că partidul de stînga este condus de nora lui Neil Kinnock (laburistul care i-a deschis calea lui Blair), că berea costă enorm şi că umorul localnicilor este similar cu al ardelenilor noştri. Am aflat însă, de curînd, că acolo există un Partid al Poporului care consideră imigraţia a fi „nepotrivită pentru Danemarca“. A cîştigat cam 27% din voturi cu acest mesaj, ceea ce nu e de ici, de acolo. Pe aproape este Olanda, ţara care dă lecţii europene şi globale într-ale toleranţei de orice fel, pentru oricare minoritate. E drept, în acelaşi stat membru s-au înregistrat asasinate politice, iar corectitudinea politică împinsă înspre absurd nu a făcut decît să ascundă sub preş tensiuni interculturale semnificative. Este singurul motiv pentru care, în opinia mea, extrema dreaptă rezistă şi prosperă în ţara lalelelor: ipocrizia. Refuzul de a vedea diferenţele. Pretenţia că toată lumea este culturalmente la fel, că religia creştină este un moft anacronic şi că protestanţii din vechime trebuie să dea astăzi lecţii de corectitudine socială oricărui alt stat membru al Uniunii.
Ai noştri s-au comportat relativ firesc, din punct de vedere electoral: au votat cu partidul aflat pe val, au ignorat mesajele excesiv naţionaliste şi, cu excepţia mult lăudatului vot pentru Mircea Diaconu, s-au înscris în parametrii sondajelor de opinie. Plicticos. Adică firesc. Nu v-aţi fi aşteptat, este?
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană, la TVR.
