Măsura decenţei
Nu e greu să constaţi că dezbinarea românilor nu se manifestă în cuvinte, ci în sensul pe care oamenii îl dau aceluiaşi cuvînt. De pildă, toată lumea e de acord că decenţa este o valoare pozitivă – toţi aplaudă decenţa şi detestă indecenţa. Doar că deosebirea decenţilor de indecenţi ridică probleme mari. Cel mai adesea, operaţiunea aceasta are rezultate radical diferite de la un om la altul. Pentru unii, indecenţi sînt Antena 3, V.V. Ponta, Dan Voiculescu; pentru alţii, indecenţi sînt Traian Băsescu, Elena Udrea şi B1TV – ca să citez exemplul cel mai pregnant. Minoritatea pentru care sînt indecenţi şi unii, şi ceilalţi este tot mai redusă. M-am gîndit că, dacă am căzut de acord unanim asupra valorii, dar sîntem atît de deosebiţi în privinţa mînuirii ei, ar fi bine să găsim unele criterii a căror aplicare să ne ducă spre un rezultat raţional, acceptat de toată lumea.
Recent, un amic mi-a adus aminte de un episod cumva emblematic pentru lumea românească. Sigur vă mai amintiţi scandalul poneiului roz cu svastică pe fund – o jucărie de plastic tatuată de un „artist“ şi expusă drept „artă“, într-un elan sfidător, adolescentin. Expoziţia aceea, organizată la New York de către ICR, inflamase gustul estetic al patrioţilor şi urlete de mînie proletară se ridicau din studiouri de televiziune. Ba chiar şi din Parlament. Problema nu era expoziţia în sine, ci faptul că ICR mergea foarte bine sub conducerea Patapievici – Mihăieş – Radu, iar această conducere fusese numită de Traian Băsescu. În sfîrşit, sînt sigur că vă amintiţi scandalul, precum şi sensul lui real, aşa că trec mai departe. Acea expoziţie mai conţinea încă ceva scandalos, pe lîngă poneiul cu svastica: o păpuşă de cîrpă cu genitalul la vedere. Amicul mi-a povestit un episod televizat al acelui scandal pe care îl uitasem. La o televiziune oarecare (Antena 3, probabil), dezbăteau chestiunea domnii Adrian Păunescu şi Silviu Prigoană. Ştiţi cum e la televizor, din vorbă-n vorbă poţi ajunge fie la discuţii înalte, pornind de la un subiect minor, fie la discuţii imbecile, pe marginea unei teme mari. Dnii Păunescu şi Prigoană, două forţe ale talk-show-ului autohton, nu puteau decît să meargă de la mic la mare, din ce în ce mai mare, pînă la imens. Aşadar, tot vorbind despre ponei, păpuşa exhibată, ICR şi Băsescu, cei doi ar fi ajuns la o discuţie plină de miez despre deosebirea dintre nudul artistic şi pornografie. De unde ştim noi, cînd vedem organe genitale în reproducere, că e artă ori pornografie? Subiectul are o oarecare istorie în lumea ideilor, dar reperele acestea nu au fost notate de cei doi debateri. Cei doi domni erau genul care nu stă în loc de părerile altora, căci prea ferme şi bine profilate erau ale lor. Deşi proveneau din tabere politice diferite, ba chiar, aşa spune, din şcoli de gîndire diferite, cei doi au ajuns, imediat, la un consens formulat clar, cu recunoscuta-i capacitate de sinteză, de către dl Prigoană: dacă organele sînt arătate gata de acţiune ori sînt arătate în acţiune e pornografie. Dacă sînt arătate în stare contemplativă e artă. Fireşte, pornografia este ceva scandalos, arta e ceva frumos – şi această teză a strîns imediat unanimitate în studio. Prietenul care îmi relata rîzînd acest episod continua amuzat: asta înseamnă că arta e momentul pleoştit al vieţii.
Povestesc episodul aici pentru că mi se pare elocvent şi pentru tema noastră: de unde ştim cine e decent şi cine nu. Nici prin cap nu-mi trece să pun în discuţie decenţa celor doi titani ai micului ecran. E vorba despre decenţă în general, aşa cum am spus în primele rînduri ale modestului meu articol. Dacă acceptăm că una dintre diferenţele majore între artă şi pornografie constă în faptul că prima e decentă şi a doua e indecentă, şi că avem nevoie de criterii căutînd să deosebim, în general, decenţa de indecenţă, concluzia cuplului Prigoană – Păunescu merită folosită. Cîteva concluzii cu valoare practică se impun: 1. Decenţa este un potenţial, indecenţa este un act. Este de discutat dacă decenţa pregăteşte indecenţa, dacă nu cumva scopul ultim este, de fapt, indecenţa, şi nu decenţa, dar şi măsura în care potenţialul realizat al decenţei nu este, cumva, chiar indecenţa. 2. Decenţa e moale, indecenţa e tare. Această constatare riscă să ne afunde şi mai tare în obscuritate, căci, ştim bine, nu se poate afirma că „moale“ este mereu preferabil lui „tare“. Uneori, e nevoie de tărie. Sînt lucruri pe lume care numai cu tărie pot fi făcute. Aşadar, am putea deduce că indecenţa este, uneori, necesară. Periculoasă concluzie! 3. Decenţa nu produce urmări, indecenţa – da. Gestul decent este mereu lipsit de consecinţe. Nu produce nimic, nu este fecund în nici un fel – este paşnic, liniştit, nu tulbură cu nimic ordinea lumii, şi nici nu-i răscoleşte misterele. Dimpotrivă, indecenţa este provocatoare, cere reacţii şi continuări. Nu poţi termina un capitol cu indecenţă pentru că, pur şi simplu, „rana“ nu se închide dacă o tot scormoneşti. Marile finaluri, finalurile împlinite sînt, întotdeauna, decente. 4. Decenţa nu produce plăceri, indecenţa – da. Pur şi simplu aşa este şi nu cred că mai e nevoie de comentarii. Adaug, doar, că şi în cazul suferinţelor situaţia e similară: indecenţa produce suferinţă, decenţa niciodată. De fapt, acesta este şi motivul uriaş pentru care decenţa este mereu preferabilă indecenţei.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.
