Analize stilistice
România e inepuizabilă! Aşa se explică supraabundenţa „perlelor“ pe care Radu Paraschivescu le culege şi le publică, de mai mulţi ani, sub diferite titluri, la Editura Humanitas. Ar putea continua pînă spre dimensiunile unei enciclopedii – şi sper să o facă. Să ne înţelegem: gogomănii, enormităţi, inepţii solemne vor fi existînd şi pe alte meleaguri. Dar ele nu se înghesuie, într-o proporţie atît de mare, la vîrful societăţii: în instituţiile diriguitoare ale ţării, în lumea vedetelor sportive sau culturale, pe micile ecrane, în ziare, în dezbaterile publice. De cîte ori răsfoiesc volumele dlui Paraschivescu, nu mă pot desprinde decît cu greu de sub fascinaţia lor. Le citesc tuturor celor apropiaţi, le savurez, insomniac, înainte de culcare, ba, uneori, le învăţ pe dinafară. Mi se pare că e păcat să trec prea repede peste „lecţia“ lor, să nu scot tot ce se poate scoate din splendoarea barocă a delirului lor…
Iată, de pildă, un fragment, care ar putea fi luat ca punct de plecare pentru orice prelegere despre limbaj, logică, strategii de comunicare, retorică, beţie de cuvinte etc.:
Aparţine unui fotbalist (nu contează numele) şi sună astfel: „La mingea asta a fost un gol superb. Deci, chiar mi-a plăcut. Dar, din păcate, din cîte-am văzut, n-a fost. Acuma nu ştiu, a fost sau n-a fost... Deci a fost un gol frumos în final, într-un final că a anulat golul, dar în schimb, mie, nu ştiu, n-am văzut. N-am fost nici atent pe fază să văd, dar în prima fază am văzut un gol foarte frumos, un gol superb. Deocamdată, ce să zic?“
Îmi amintesc că, odată, Constantin Noica ne-a explicat, ironic, în ce constă avantajul de a ţine jurnal: cînd, după un număr de ani, reciteşti o însemnare mai veche, se poate întîmpla să nu înţelegi ce-ai vrut să spui. Iar asta te consolează de a fi fost, uneori, incapabil să pricepi o pagină din Hegel sau din Kant. Dacă pe tine însuţi nu te mai poţi descifra, ce să te mai miri că nu poţi descifra spusa altora?! În citatul de mai sus, avem însă de a face cu o situaţie diferită: nu e vorba de obscuritate metafizică sau de un text complex, care încearcă să comunice inexprimabilul. Autorul e un om simplu, fără pretenţii, care – aici e surpriza – nu înţelege nici el însuşi ce vrea să spună. „Mesajul“ se caută pe sine (şi nu se găseşte) în chiar momentul formulării lui. Nebuloasa exprimării produce un tip insolit de mister: episodul descris e cît se poate de concret, dar substanţa lui e impalpabilă, pînă la abstracţiune. Nu ştim (cum nu ştie nici „emiţătorul“) dacă golul a existat sau nu, dacă a fost nul sau superb, dacă privitorul l-a văzut sau nu, dacă un comentariu al „fazei“ este sau nu posibil. Declaraţia vorbitorului e tranşantă („superb“, „mi-a plăcut“), dar deopotrivă inefabilă („nu ştiu“, „ce să zic?“). Aflăm, în acelaşi timp, că ceva a fost „văzut“, dar că acelaşi lucru nu a fost văzut. Suspensia este totală. Şi greu de imitat. S-a obţinut, în mod spontan, un discurs despre relativitatea simţurilor, despre ambiguitatea şi tragedia limbajului, despre dimensiunea absurdă a realului.
Alt exemplu. Se pune întrebarea: de ce bălteşte apa pe străzile noastre cînd plouă? Un neprofesionist s-ar putea grăbi să spună că e vorba de o proastă canalizare. Edilul Capitalei are însă o explicaţie mult mai complexă, obţinută la capătul unor investigaţii laborioase: „Deci, am chemat toţi profesorii din ţara profesorilor, de la construcţii, am luat şi analiza bitumului. Concluzia este una singură: apa care zace pe caldarîm, pentru că gurile de canal erau înfundate cu gheaţă, deci nu mai erau decelate, apa care vine dinăuntru pe străzile nerefăcute niciodată, de la ţevi, penetrează asfaltul şi superior, şi inferior.“ Totul e, prin urmare, mult mai complicat. O sesiune de experţi a stabilit, analizînd bitumul, gurile de canal şi ţevile subterane, că penetraţia surprinde caldarîmul şi de sus, şi de jos. Asistăm, aşadar, la o subtilitate tehnică fără prea multe şanse de a se transforma în soluţie.
Nu pot lungi textul de faţă atît cît aş vrea. Cum spuneam la început, materia oferită de ţărişoară prin intermediul lui Radu Paraschivescu e inepuizabilă. Ca bonus, propun, în încheiere, cititorului o mostră amuţitoare de suprarealism ezoteric (produsă de un revoluţionar timişorean): „Noi, cînd mergeam cu trenul, încercam să punem mîna pe locul 66 din fiecare vagon, ca să controlăm energetic trenul, dar de fiecare dată găseam pe locurile acelea diverşi tipi. E clar, controlau trenul.“
