„Fără ONG-uri, statul ar duce-o şi mai rău“ – dialog cu Ionuţ SIBIAN
A început ca voluntar, în 2002, acum e director executiv la Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (www.fdsc.ro). Se află, aşadar, în fruntea unei organizaţii care, în primul rînd, administrează fonduri (de la guvernul norvegian, de la guvernul elveţian şi din alte surse) destinate proiectelor iniţiate de alte ONG-uri. De multe ori auzim sau citim în presă tot felul de consideraţii despre „societatea civilă“. Ionuţ Sibian este unul dintre puţinii care ştiu direct, din propria experienţă, care e starea reală a societăţii civile.
FDSC împlineşte anul acesta 20 de ani. E un bun moment să facem puţină istorie...
FDSC a apărut în 1994. Erau momente tulburi, cînd statul încerca să controleze societatea civilă. Existau primele programe europene pentru dezvoltarea societăţii civile. Şefa delegaţiei Comisiei Europene era Karen Fogg, care a venit cu ideea de a ajuta la înfiinţarea unei fundaţii care să administreze banii pentru organizaţiile nonguvernamentale, astfel încît să nu fie administraţi de stat, care nu şi-ar fi plătit criticii (căci pe atunci erau predominante proiectele civice). Un grup de intelectuali, în frunte cu profesorul Dan Manoleli (împreună cu Andrei Pleşu, Ion Caramitru, Smaranda Enache), au înfiinţat fundaţia. Aşa a început. În board-ul fundaţiei nu am acceptat niciodată membri care au apartenenţă politică sau membri ai Guvernului. Azi, continuăm cu programe sociale, cu centrul de resurse pentru organizaţii nonguvernamentale, ne-am extins şi în zona economiei sociale, lucrăm şi cu cooperative, cu organizaţii ale pensionarilor. Ne-am dezvoltat sfera, avem în vedere tot mediul asociativ. Cu alte fundaţii, am încercat pe parcursul acestor ani să creăm un mediu legislativ favorabil dezvoltării mediului asociativ. Şi astăzi monitorizăm activitatea unor comisii parlamentare a căror activitate are implicaţii asupra domeniilor de care ne ocupăm.
În anii ’90, predominau proiectele civice. Am senzaţia că, în opinia publică, există încă sentimentul că organizaţiile guvernamentale trebuie să se ocupe în continuare de temele civice, deşi, în realitate, activitatea lor e diversă...
Probabil generaţia noastră a rămas cu impresia că societatea civilă trebuie să lupte în arenă şi să schimbe lucrurile. Tinerii însă se orientează spre alte zone ale societăţii civile – zona culturală, zona educaţiei nonformale (care s-a dezvoltat foarte mult în ultima vreme), zona artelor. Dacă avem în vedere înscrierile de asociaţii şi fundaţii, în anii ’90 erau preponderente organizaţiile caritabile şi cele sportive. Acum, cele sportive sînt pe locul 3-4. Pe locul 2 se află asociaţiile active în domeniul educaţiei, iar pe locul 1 sînt cele active în domeniul social. Fără ele, statul ar avea o reală problemă cu grupurile vulnerabile, pentru care serviciile sale sociale sînt nereformate sau inexistente. De exemplu, copiii cu autism: acum zece ani, cazurile erau foarte rare (sau nu se vorbea despre ele), acum au crescut foarte mult. Statul nu a reglementat nici măcar legislativ problema: cum privim autismul? Este o boală? Aşa că nu există deloc servicii. Organizaţiile nonguvernamentale au creat primele servicii în acest domeniu, inclusiv servicii de informare pentru cabinetele medicale, astfel încît doctorii să poată pune diagnosticul cît mai devreme. Mai avem exemplul îngrijirilor la domiciliu: statul nu are astfel de servicii, ele sînt furnizate de organizaţii nonguvernamentale şi sînt finanţate din donaţii ori din surse externe, nu de către stat. România este pe ultimul loc în ceea ce priveşte finanţarea de către stat a serviciilor oferite de ONG-uri, deşi fără ONG-uri şi fără serviciile lor, statul ar duce-o şi mai rău decît acum.
Ce a făcut FDSC, concret, pentru dezvoltarea ONG-urilor?
Noi sîntem o interfaţă între donatori şi beneficiarii de finanţare. La început, Comisia Europeană ne distribuia o sumă de bani pe care noi trebuia s-o distribuim către organizaţiile beneficiare, pe baza unor cercetări privind necesităţile şi pe baza unor evaluări independente. Valoarea noastră adăugată aici este: sîntem aproape de beneficiari, cunoaştem sectorul şi îi ajutăm să găsească cele mai bune soluţii pentru implementarea proiectului, astfel încît banii să fie cheltuiţi eficient şi să ajungă la cel mai bun rezultat. Se tot vorbeşte la noi despre absorbţia slabă a fondurilor europene. FDSC are o absorbţie de minimum 96% a fondurilor pe care le administrează (fonduri publice de la Comisia Europeană, de la statul norvegian, de la statul elveţian). Guvernul nu reuşeşte nici pe departe să ajungă la un asemenea grad de absorbţie.
De ce?
Pentru că noi sîntem o echipă, ne-am format într-un anumit spirit, cu o cultură organizaţională solidă. Ca să faci managementul fondurilor, ai nevoie de oameni cu experienţă. Statul nu reuşeşte pentru că a politizat tot sistemul. Oriunde au fost bani, au existat şi numiri politice. Cînd avem un nou guvern, oamenii sînt schimbaţi. Cu numirea domnului Eugen Teodorovici ca ministru pentru fondurile europene, care a fost în trecut „birocrat“ şi s-a ocupat de fondurile ISPA, au revenit în sistem nişte oameni cu experienţă, dar cred că e deja tîrziu, România a pierdut mult pe acest plan. M-am întîlnit la un moment dat cu un director din Ministerul Muncii din Polonia, care lucra în gestionarea fondurilor europene pentru resursele umane (vreo 11 miliarde): lucra de 12 ani în sistem. Era un funcţionar public de carieră, pe care orice ministru şi-l dorea. Polonia tinde spre 100% absorbţie a fondurilor europene, pentru că a ştiut să-şi formeze un corp de funcţionari publici.
Pare iraţional. N-ar fi mai bine pentru toate partidele şi guvernele să aibă rezultate bune, deci să păstreze oamenii de valoare?
Una dintre marile probleme ale României în perioada de preaderare a fost reforma administraţiei publice. N-am reuşit s-o facem. N-am reuşit să avem un gentlemen’s agreement între partidele politice: pînă la ce nivel se politizează administraţia. Cînd avem un nou guvern, directorul general dintr-un minister e funcţionar public, sau om de partid? Cînd se schimbă guvernul, cam toată lumea are poziţia pusă în pericol. O altă greşeală majoră este felul cum s-a gîndit salarizarea personalului din administraţia publică. Înainte de criză, funcţionarii aveau salariul de bază foarte mic, dar şeful le putea da sporuri cît trei salarii; dar pentru a le obţine, trebuiau servite interesele politice. De aici – toate problemele şi costurile pe care le-am avut. Funcţionarii publici au avut totdeauna această sabie deasupra capului: iei mai mulţi bani dacă execuţi ce îţi cere decidentul politic. Aici, sindicatele ar fi trebuit să aibă un rol major pentru a securiza funcţionarul public. Apoi, am avut Institutul Naţional de Administraţie, unde mai veneau oamenii la cursuri şi training: după aderare, totul s-a prăbuşit, nu mai avem un asemenea institut. Iar oamenii buni din administraţie au plecat în mediul privat, după aderare.
În aceste condiţii, cum colaborează ONG-urile cu administraţia publică?
Avînd în vedere că, de partea cealaltă a mesei, întîlneşti adesea lipsă de expertiză şi de înţelegere a mediului asociativ, lucrurile nu merg prea bine. Toate mecanismele de consultare construite, timp de 20 de ani, între mediul asociativ şi Parlament/Guvern sînt aproape inexistente în acest moment. Exista un colegiu al prim-ministrului pentru asociaţii şi fundaţii; de aproape doi ani nu s-a mai întrunit. Nici nu ştiu dacă prim-ministrul are cunoştinţă de existenţa acestui colegiu. La nivelul Parlamentului, exista un sistem de granturi pentru participarea organizaţiilor nonguvernamentale la comisii şi pentru a propune proiecte de legi; nu mai există. La ministere exista un compartiment de lucru cu societatea civilă – nu mai există. Toate lucrurile bune pe care le-am construit pînă în 2007 nu mai există. Nici partidele nu mai au oameni specializaţi în relaţia cu societatea civilă (un singur partid mai are un astfel de om). Aşa că acum ne privim reciproc cu suspiciune – societatea civilă şi mediul politic – şi din asta pierd cetăţenii, pentru că am putea face multe lucruri bune, aşa cum le-am făcut pînă în 2007. FDSC realizează în fiecare an un fel de atlas al economiei sociale: în mediul asociativ sînt peste 76.000 de angajaţi. Şi generăm în continuare locuri de muncă; sectorul nonguvernamental e important pentru economie, pentru că aduce aproape 1 miliard de euro din finanţări externe, conform estimărilor noastre.
Deci serviciile oferite de ONG-uri nu înseamnă doar filantropie şi gesturi umanitare, aşa cum s-ar părea...
Cîteva exemple de proiecte. Avem un fond numit Fondul de Inovare Civică. Ne-am gîndit să venim cu un fond care să finanţeze proiecte mici şi organizaţii mici. Ni s-au alăturat două companii, Raiffeisen Bank şi Petrom, şi CEE Trust. Am strîns peste un milion şi jumătate de dolari şi am finanţat peste 150 de proiecte mici. De exemplu, bancă de date pentru seminţe. Toate soiurile aduse şi cultivate de saşi în Transilvania aproape au dispărut. După 1989, am început să importăm seminţe. Proiectul a finanţat o organizaţie care încearcă să readucă soiurile vechi, autohtone, şi să-i convingă pe fermieri să le cultive. Fabrica de pensule din Cluj a devenit centru de artă urbană. În sectorul 5 am finanţat un proiect care îi ajută pe dependenţii de droguri. Sînt exemple de servicii pe care statul nu le asigură şi nu le finanţează.
Şi de ce nu avem personal calificat?
E o problemă de educaţie. De pildă, acolo unde avem profesori şi învăţători care au participat la cursurile noastre de abilităţi de viaţă (aproximativ 1200 de profesori), materiile se predau altfel. Dacă am face educaţie civică după asemenea metodologii, i-am pregăti pe elevi să devină cetăţeni. Alt instrument în societate nu văd, în acest moment. În România (şi în general în Europa de Est), nu avem organizaţii bazate pe membership. În Norvegia, de exemplu, cam toată lumea e membră a unei asociaţii. Politica donatorilor, în anii ’90, a fost „aruncăm bani pentru proiecte şi vedem ce iese“, pentru că era o necesitate majoră de finanţare. S-au făcut şi multe greşeli. E nevoie de încă o generaţie ca să se schimbe lucrurile în România.
Dar soluţiile de finanţare pentru ONG-uri sînt eficiente? Ne bazăm în continuare mai mult pe finanţările externe...
Fiecare cetăţean are posibilitatea să doneze 2% din impozit unui ONG. În 2010, 17% dintre cetăţeni au direcţionat 2% spre ONG-uri, iar în 2011 şi 2012 – 25%. E o dovadă de încredere în organizaţii. Sînt aproximativ 26.000 de organizaţii care beneficiază de asta. Iar unele organizaţii nu pot face nimic fără astfel de donaţii, mai ales cele care asigură servicii pe care statul nu le poate asigura. Hospice Casa Speranţei oferă servicii pentru bolnavii de cancer în faza terminală, pe care statul nu le poate oferi. La un moment dat, am dus la spitalul oncologic Fundeni o delegaţie din Elveţia (care finanţează, prin noi, astfel de programe). Acolo lucrează o organizaţie care consiliază părinţii cu copii bolnavi de cancer. Elveţienii au rămas şocaţi: în ţara lor, statul oferă astfel de servicii, nu ONG-urile.
Dar la noi se spune că statul e sărac şi nu îşi poate permite...
Nu cred că e aşa. România este o ţară care are resurse, dar nu le cheltuie cu responsabilitate şi transparenţă. Dacă ne uităm în investigaţiile unor jurnalişti, observăm că domeniul medical este unul dintre cele mai corupte din România, mai ales în zona aceasta a bolnavilor foarte grav. Sînt aproximativ 7500 de organizaţii care oferă servicii sociale; pentru asta, ele trebuie să fie acreditate de stat, plătind nişte taxe. Aceste organizaţii au un număr de beneficiari mai mare decît beneficiarii statului, dar numărul de angajaţi ai statului este de patru ori mai mare decît ai ONG-urilor. Deci raportul între costuri şi eficienţă e în favoarea ONG-urilor. Încercăm de mulţi ani să promovăm o lege a contractării serviciilor sociale, prin care mediul asociativ să aibă acces egal la banul public pentru a furniza servicii sociale. Nu avem nici azi această lege, iar organizaţiile se străduiesc să le finanţeze din contribuţii de la firme şi de la persoane fizice.
(fragmente dintr-un interviu care poate fi urmărit integral pe live.adevarul.ro)
Foto: E. Enea
