Cine va clipi primul în această criză?
– de ce pariez că Parlamentul European va cîştiga –
La 45 de minute după ce alegerile europene s-au terminat, Martin Juncker iese din biroul lui Jean-Claude Schulz (sau invers). Cei doi au bătut palma. În alegerile ce tocmai se terminaseră, fuseseră rivali pentru poziţia de preşedinte al Comisiei Europene, Schultz de la socialişti, Juncker de la populari-creştin-democraţi. Nici unul nu a obţinut majoritate, dar partidul lui Juncker a obţinut ceva mai multe voturi şi mandate. La nici o oră după ce s-au închis urnele, cei doi rivali au bătut palma că Juncker este candidatul Parlamentului European pentru preşedinţia Comisiei. Este acesta un gest de maximă, de exagerată eleganţă din partea lui Schultz? În definitiv, nimic nu îl obliga. Mai mult chiar, mulţi susţinători ai săi sperau să negocieze cu liberalii şi cu verzii – astfel ar fi reuşit să aibă mai multe mandate decît Juncker şi să clameze el dreptul de a fi preşedintele Comisiei. Nu aşa se face într-un parlament care nu are o majoritate clară? Nu se negociază pînă cînd cineva ajunge să aibă în spatele său majoritatea mandatelor? Da, s-ar fi putut, dar asta ar fi slăbit poziţia Parlamentului. Care acum începe o altă bătălie.
Martin Schultz este un insider al Parlamentului (mai mult decît Juncker chiar, care a condus guvernul din Luxemburg şi Eurogrupul, deci s-a învîrtit printre şefii de guverne). Schultz este omul Parlamentului şi tocmai i-a încredinţat lui Juncker o misiune sacră în felul ei: să continue lupta istorică cu Consiliul. Schultz face parte din cabală. Este unul dintre acei puţini oameni din Parlament care mai ştiu ce a însemnat pentru Parlament să ajungă pînă în acest punct. Este un veteran a ceea ce am numit, acum trei ani, în această rubrică, gherila parlamentară europeană. Pentru Schultz şi pentru cei din cabală, acesta e momentul-cheie. Momentul în care Parlamentul lor va da preşedintele Comisiei, sau îşi va pierde onoarea.
A doua zi după alegeri, la ora 11,30, luni dimineaţa, toţi liderii grupurilor politice mainstream din Parlament se reunesc la Schultz în birou. Semnează o declaraţie în care declară sprijinul lor pentru Juncker. După-amiază – reuniune restrînsă a socialiştilor europeni. Dau o declaraţie: îl susţinem pe Juncker. Ar fi ruşinos să nu respectăm votul electoratului european, zice Werner Faymann, cancelarul socialist al Austriei. Ce naiba se întîmplă? De ce se înghesuie socialiştii să-l susţină pe cel care i-a învins în alegeri?
Der Spiegel o citează pe Angela Merkel, care s-ar fi enervat şi ar fi vorbit despre un puci parlamentar. E clar că erau vorbiţi. Că Schultz şi Juncker stabiliseră că cine are mai multe voturi va fi susţinut ferm şi explicit de celălalt. Că şefii de grupuri politice (grupurile politice din actualul Parlament, nu cel viitor) aveau declaraţia deja pregătită. Imediat ce s-au încheiat alegerile, Parlamentul a revenit la starea de gherilă instituţională. Mirarea Angelei Merkel sau indignarea lui David Cameron sînt ipocrite. Cabala şi puciul au fost anunţate din timp şi au fost foarte transparente.
Totul se reduce la modul de a interpreta trei cuvinte din Tratatul de la Lisabona: „luînd în considerare“. Zice textul că preşedintele Comisiei Europene este desemnat de către Consiliu „luînd în considerare“ alegerile pentru Parlament (cele trei cuvinte au ajuns acolo ca o formă de compromis, după interminabile negocieri şi ameninţări reciproce între Parlament şi Consiliu). Pînă acum, preşedintele Comisiei era numit de Consiliu (adică de şefii de state şi de guverne). După ce era numit, venea în Parlament ca să fie votat (acceptat). „Luînd în considerare“ alegerile ar însemna, deci, că şefii de guverne nu mai pot desemna pe cine vor ei, ci pe cine indică Parlamentul.
Chiar înainte ca Tratatul să fi intrat în vigoare, plenul Parlamentului a adoptat o declaraţie politică (7 mai 2009) în care spunea explicit cum îl interpreta, anume că „luat în considerare“ nu e aşa o chestie formală, ci că alegerile europene trebuie să aibă „rolul primordial“. Declaraţia îndemna partidele politice europene să numească candidaţi pentru preşedintele Comisiei înainte de alegeri şi chiar indică un calendar de consultări, la modul: în mai sînt alegerile, Parlamentul desemnează omul său, Consiliul îl numeşte formal pînă în iunie, Parlamentul adoptă componenţa Comisiei pînă în toamnă. Ce vă zic eu acum apare, repet, într-un document adoptat de plenul Parlamentului în 2009, în care instituţia îşi expune explicit şi transparent tactica şi pretenţiile pentru alegerile din anul 2014. Adică astea de acum. Parlamentul face în 2014 exact ceea ce a zis în 2009 că va face. Coerenţa acestui mamut instituţional e remarcabilă. Şi se explică prin existenţa cabalei, acei oameni din interior care îşi transmit unii altora misiunea sfîntă: mai multă putere pentru Parlament. Aşa se explică rapiditatea cu care Schultz şi Juncker au bătut palma şi au decis că Parlamentul e mai presus de grupul politic. Aşa se explică de ce socialiştii îl susţin pe Juncker. Pentru că, de fapt, nu îl susţin pe Juncker, ci susţin principiul că Parlamentul face propunerea pentru şefia Comisiei.
Prima întîlnire a Consiliului de după a înregistrat un rezultat nedecis. Parlamentul trimisese clar mesajul că Juncker trebuie numit. Poziţia asta a fost susţinută clar de premierul Austriei sau de preşedintele Franţei. Deci doi socialişti. Dar şi de premierul Poloniei şi de preşedintele României, deci doi populari. Juncker a fost respins de Viktor Orbán, de David Cameron, de premierul suedez Fredrik Reinfeldt. Ar fi putut fi Orbán şi Cameron ignoraţi? Aici mai apare o şmecherie din aceea cu cuvinte, în tratat, aparent nesemnificative, care însă schimbă jocul politic. Consiliul European propunea pînă acum cine să conducă Comisia, dar cum anume decidea? Ei bine, pînă în 2003 era unanimitate. Trebuiau să fie toţi de acord. Chestia asta s-a schimbat prin Tratatul de la Nisa şi acum se decide prin majoritate calificată. Noua regulă a produs efecte imediate în 2004, la numirea lui Barroso. Se ştie acum că Jacques Chirac nu îl voia pe Barosso, pentru că ţinuse cu Bush în chestiunea Irak, ca premier al Portugaliei. Fără Nisa, discuţia s-ar fi închis în acel moment şi Barroso nu ar fi ajuns niciodată şef al Comisiei: dacă un stat se opune, nu ai ce să faci. Dar cum nu se mai cerea unanimitate, Blair şi alţii i-au sugerat lui Chirac că au o majoritate calificată pentru Barroso şi că discuţia se încheie acolo. Nici nu s-a mai votat formal, Barroso a devenit propunerea Consiliului. Iată deci că primul care a profitat de abolirea unanimităţii a fost premierul britanic. Acum, urmaşul său putea pica în minoritate. S-a pus singur în poziţia asta, ameninţînd că organizează referendum rapid şi că Marea Britanie va ieşi din UE. Din păcate, Angela Merkel a cedat şantajului. Fără Germania, tabăra pro-Juncker (de fapt, tabăra parlamentaristă) din Consiliu a rămas fără leadership. Merkel a amînat decizia. Pe 27 iunie se reuneşte Consiliul European şi să sperăm că vor decide atunci.
Dacă Consiliul European nu îl va accepta pe Juncker, Parlamentul va respinge la vot Comisia. Asta înseamnă că Barroso şi actuala Comisie rămîn în funcţie interimar. Asistăm, deci, la un potenţial conflict constituţional în UE: două instituţii fundamentale intră în conflict asupra modului de interpretare a actului constitutiv. Deocamdată sîntem în faza de război al nervilor şi cel mai probabil nu va escalda.
Cine va cîştiga? Eu pariez pe Parlament. În primul rînd, este instituţia unită. Cînd două instituţii intră în conflict, este importantă unitatea internă. Parlamentul este unit, s-a văzut din declaraţia grupurilor din lunea de după alegeri. S-a văzut din pactul dintre Schultz şi Juncker. De cealaltă parte, Consiliul este divizat. Tabăra contra are campioni lamentabili, un Cameron turbat şi un Orbán dispreţuit de colegii săi. Merkel se menţine neutră şi încearcă să-i ţină uniţi, dar mai degrabă dezamăgeşte toate taberele.
În al doilea rînd, timpul curge în favoarea Parlamentului. Nimic nu va convinge Parlamentul să renunţe la ceea ce consideră că e dreptul său: alegerile europene dau şeful Comisiei. Au chemat alegătorii să voteze pentru Spitzenkandidaten, ar fi umilitor pentru Parlament ca şefii de state să desemneze pe altcineva din afara listei celor care au candidat. Cum ar arăta următoarele alegeri? Votaţi pe ăştia, deşi nu ştim sigur că vor fi acceptaţi? Parlamentul nu îşi permite să cedeze. Criza constituţională va fi mai onorabilă pentru Parlament decît pierderea acestui meci. De cealaltă parte, Consiliul nu are timp. Fiecare dintre şefii de guverne de acolo are o situaţie politică la el acasă, care cere decizii rapide. Cele mai multe ţări europene ies încet din criză, nu au nevoie de zdruncinături. Consiliul va clipi primul.
În al treilea rînd, acest meci s-a mai jucat. În 1993, la Maastricht s-a adoptat un text legat de ce se întîmplă după nominalizarea preşedintelui Comisiei. Urmează o „consultare“ cu Parlamentul – spunea tratatul. Ce însemna „consultare“? Din simpla interpretare a acestui cuvînt, a rezultat o criză constituţională, Parlamentul a blocat bugetul. Parlamentul spunea atunci că o „consultare“ înseamnă că, dacă el nu acceptă prin vot şeful propus de Consiliu, atunci acesta este retras. Consiliul a spus atunci că nici vorbă, „consultare“ înseamnă doar consultare, decizia rămîne doar a Consiliului. Parlamentul a cîştigat acel război. În următorul tratat, cel de la Amsterdam, procedura de „consultare“ a devenit un drept de veto explicit al Parlamentului: şeful Comisiei trebuie votat acum de Parlament. Criza de acum este doar continuarea: acum se dă bătălia pentru ce se întîmplă înainte de nominalizarea preşedintelui Comisiei. Atunci, Parlamentul a obţinut dreptul de veto, acum Parlamentul va obţine dreptul de a-l nominaliza. Acea criză constituţională a fost dificilă, dar s-a terminat cu victoria Parlamentului. Pentru că nu a clipit. Un tînăr pe nume Martin Schultz intra, în 1994, în Parlamentul European, direct în acea luptă. Primea de la cei mai vechi o lecţie: Parlamentul nu va obţine puteri decît prin gherilă, prin luptă. Şi pentru că nu clipim, noi avem timp, ei nu au.
Deci: pariez pe Parlament. Cel mai probabil, Cameron va primi o funcţie foarte importantă, ca să tacă; se vorbeşte despre secretariatul general al Comisiei sau de comisarul pentru piaţa unică (probabil amîndouă). Se va întoarce acasă zicînd şi că a obţinut mult, şi că a fost trădat de europenii ingraţi. În mod ciudat, publicul va crede aceste două fraze contradictorii. România a făcut bine că l-a susţinut pe Juncker, şi a adus argumentul corect: voinţa electoratului trebuie respectată (Traian Băsescu a spus asta într-un interviu pentru Euractiv, înainte de Consiliu, Ponta a spus la fel, după reuniunea socialiştilor). Am susţinut cel mai probabil cîştigător, într-un moment în care avea nevoie, şi trebuie să cerem pentru asta recunoştinţă, manifestată fie prin păstrarea comisariatului pentru Agricultură, fie prin obţinerea portofoliului Energie. Polonia a jucat iar bine, susţinîndu-l deschis, şi să sperăm că ministrul lor de Externe, Sikorski, va deveni ministrul de Externe al UE. Este o bătălie mult mai importantă decît pare, poate mai importantă decît cea pentru funcţiile mai mari care sînt deschise negocierilor. Sikorski este important pentru noi – cineva cu viziune şi capacitate de alianţă care să aducă coerenţă în noul Război Rece cu fascismul de stat rusesc.
