Scuza formelor fără fond

Într-un articol din 1934, intitulat „Despre mîinile murdare“ şi apărut la rubrica sa de fiziologii moderne din Adevărul literar şi artistic, G. Călinescu (Aristarc) făcea următoarea descriere naturalistă, pe care o voi cita pe larg: „Despre impuritatea membrelor superioare la poporul român s-ar putea spune multe. Mă mărginesc astăzi să exemplific această caracteristică autohtonă la unii încasatori de tramvai. (…) Încasatorii se înfăţişează îmbrăcaţi în dimii acre de sudori şi unsuroase de secreţiuni. (...) Comoara acestor funcţionari o formează mîinile: nişte mîini crăpate, brăzdate de şanţuri de negreaţă, unsuroase, pline de duhoarea funcţiunilor de peste zi. Moneda măruntă frecată de aceste mîini capătă miros şi patină şi ţi se lipeşte de mînă. (...) Societatea cultivă aceste gunoaie umane din lipsa obişnuită de bun-simţ social al românului, pentru că nu-şi închipuie că un călător ar putea pretinde ca încasatorul să aibă o ţinută elegantă şi cuviincioasă şi o mînă dezinfectată sau acoperită cu mănuşi.“ Tipic călinescian, vor exclama poate unii. Maliţiozitate, contururi tipologice groase, hiperbolizate, groteşti. Este posibil ca ei să aibă parţial dreptate. Însă, de data aceasta, sarcasmul lui Aristarc nu a rămas la nivelul simplei abstracţiuni publicistice, fiind urmat de o întîmplare nostimă, a cărei morală prezintă interes astăzi, în 2014, mai mult decît în anii interbelici. Să vedem faptele.

La scurt timp după publicarea textului, criticul primeşte o scrisoare anonimă, frumos dactilografiată, cu aer funcţionăresc, venind aparent dinspre un încasator ultragiat. El îl acuză pe Călinescu de antiromânism şi îi face fiziologului literar următoarea observaţie: „Te vei mira, poate, că e invizibilă această strădanie a Societăţii de a ridica personalului capacitatea lui educativă, dar vei fi ştiind şi d-ta că evoluţia oricărei societăţii omeneşti îşi urmează un proces destul de lent... Se cunoaşte critica ce s-a făcut formei fără fond şi, prin analogie, poţi face deducţia logică... Civilizaţia nu a făcut niciodată salturi... Trăim toţi în această Românie care are un popor suficient de înapoiat.“ Uşor nedumerit de neaşteptata misivă, Călinescu acceptă, în „Chestia cu mîinile murdare“ (publicat în acelaşi an), ceva mai conciliant, că nu s-a gîndit „o clipă că aceşti oameni (încasatorii de tramvai – n.m.) n-ar fi nişte fiinţe de treabă şi că la urma urmei n-ar fi printre ei inşi cu mîinile curate şi cu oarecare ştiinţă de carte.“ Totuşi, el nu poate trece cu vederea îngrijorătoarea mentalitate pe fondul căreia s-a articulat moralizatorul răspuns anonim, exclamînd: „Iată ceva tipic românesc. Eu spun: se cuvine să ne spălăm pe mîini, iar anonimul indignat sare în sus. Cum? Cînd Maiorescu atacă forma fără fond, vrei să mă spăl pe mînă, d-ta vrei să am mîinile curate numai după un secol de civilizaţie. (...) Nu mă spăl. Nu trebuie încă să mă spăl.“    

Avem aici, într-un fel, prelungirea culturală a unor stereotipuri păguboase, mai active astăzi decît oricînd în istoria noastră modernă. Cine nu a fost apostrofat măcar o dată de către semeni (sau nu a apostrofat el însuşi) pentru neinspirata comparaţie a României actuale cu standardele de civilizaţie apuseană. „Noi ne-am apărat militar pe cînd alţii construiau palate impunătoare“, „noi nu am avut colonii“, „noi am pierdut cincizeci de ani de evoluţie istorică“ reprezintă doar cîteva dintre lozincile asumate în luptă de vocea colectivă, dacă încerci, fie şi benign, minima critică socio-culturală prin metoda analogiei. Pentru unii dintre noi, orice recomandare de îmbunătăţire a calităţii sistemului comunitar, după modele euro-americane deja existente şi, mai ales, accesibile, este privită cu suspiciune şi reprimată cu încruntări teribile şi glas sugrumat. „Mîinile murdare“, descrise de Aristarc, nu sînt deocamdată spălate, întrucît acţiunea ar fi minată din interior de propria incompatibilitate istorică, generînd un lanţîntreg de inconsecvenţe fatale. Nu poţi cere încă rigoarea comportamentului public decent, fiindcă faptul ar periclita fiinţa naţională, nepregătită pentru o insurgenţă psiho-morală de asemenea anvergură.

Fiziologia călinesciană mi-a amintit şi o întîmplare din viaţa mea. În urmă cu mai multă vreme, pe cînd studiam la o universitate americană, un istoric pasionat de România (cu care eram prieten) m-a chemat într-o zi – copleşit de derută – în biroul său ticsit cu cărţi. Contactase o instituţie foarte importantă a statului român, prin intermediul unui intelectual cunoscut, aflat pe o poziţie oficială serioasă în interiorul ei, cu o ofertă extrem de generoasă, la care el – americanul – lucrase multă vreme. Dorea să realizeze istoria poporului român în documente, care ar fi urmat să apară la o prestigioasă editură din SUA, desigur, în limba engleză. Bunul samaritean cerea instituţiei cu nume pompos din România alcătuirea unei echipe de istorici şi traducători de înalt nivel profesional, care să facă munca într-un anumit număr de ani. În acea fatidică zi, istoricul primise reacţia instituţiei şi, în speţă, a intelectualului amintit. Ce conţinea misiva îngrijit computerizată şi cu en-tête impozant? Aţi ghicit, fără îndoială. Era prea devreme pentru ţărişoara din Balcani să se angajeze într-o asemenea aventură culturală şi academică. Prietenul meu ţinea hîrtia – de unde veneau, aidoma unui ecou lugubru, cuvintele: „Nu mă spăl. Nu trebuie încă să mă spăl“ – cu mînă moale şi mă privea descumpănit, neştiind ce să facă.

N-am putut să-l ajut, dar i-am răspuns oficialului, în gînd, ca şi Călinescu: „Nu te spăla şi pace!“  

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.