din polul plus

Evident că această „politică a struțului“ întristează, alienează și generează frustrări deloc potrivite cu idealul nostru afirmat de comuniune și creativitate liberă.

Dar Pascal folosește totodată capacitatea rațiunii de a organiza cîmpul cercetării.

Sub semnul ei, lucrurile se compun din fragmente și praguri, iar privirile, din neîntîlniri și stranietăți.

Festivalul ne aşază la nivelul muzicii, al culturii mari de pretutindeni.

Cu privirea de acum, deplîng rigidul maniheism al dualității sat-oraș.

Ce să mai spunem despre uluitoarea „poveste” a Mariei Skobțova?

În toate religiile Cărţii, Textul revelat are calităţile la care se referă Origen.

Trebuie să consemnez și ceva pozitiv despre generația episcopală pe care am prins-o în anii aceia de tinerețe cenușie, dar plină de vitalitate.

Pericopa ioaneică poate fi acum înțeleasă, probabil, doar dinamic.

A te aşeza pe locul mitului poate fi infantil, fantast sau criminal.

Tot ce putem face e să ne lăsăm adoptați „la distanță” de acești trăitori îndepărtați, a căror luciditate sfidează timpul.

Cu greu pot fi aduse la un numitor comun textele din această mapă.

E ca o sămînță a vieții contemplative sădită în plin efort de purificare, reluat cu vigilență și încredere, sau ca o oglindă a luminii interioare în care se reflectă lumina lui Dumnezeu.

Oamenii au găsit cuvinte înmiresmate ca să invoce suflul Partenerului.

Dacă nu simți că întrupezi (cu toate păcatele tale) atît prezentul, cît și viitorul creștinismului, Duminica ta se va stinge.

Copilăria apare nechemată, dar din interiorul, nu din afara prezentului.

Însă, făcînd astfel, din lene sau din sfială, am fi noi cei care pierdem prilejul de a primi, în viața spirituală, atîta cîtă este, cuvîntul de care am avea nevoie.

Așa să fie, dar va fi oare așa fără ca fiecare dintre noi să purceadă pe această cale dificilă?

Textul sacru – discurs şi totodată imagine – se adresează umanului, cu diferitele lui facultăţi de cunoaştere, de interiorizare.

Identificarea precisă a cauzei suferinței cere o interogație radicală care să scuture efectele acesteia.

Tradiția Bisericii îi asociază pe cei doi apostoli ale căror misiuni fondatoare constituie substanța însăși a Faptelor din Noul Testament.

În Alexandru Mironescu, credinţa şi cultura îşi aflau, împreună, respiraţia alertă, nestînjenită, liberă.

„Lacrimile de bucurie” consemnate în celebrul „memorial” al lui Pascal nu au nimic lacrimogen, căci atestă pulsația mistică, total străină de ispita autocompătimirii.

În sfîrşit, volumele pledează pentru valoarea patrimoniului de artă creştină, pentru grija care îi este datorată.

Domnule Wang, vă așteptăm nerăbdători contribuțiile la o teologie românească deopotrivă doctă, realistă și pe deplin europeană...

Andrei Pleșu este, așa cum știm, un excepțional mijlocitor.

Hieronymus Bosch va rămîne atîrnat în muzeele altora, în vreme ce detectivii romanelor noastre polițiste vor purta neverosimile patronime neaoșe...

„Biografia lui Iisus” ţine mai ales seama de expresivitatea internă a Evangheliilor.

E un mister al libertății, căci fiecare în conștiință poate spune de ce deschide sau de ce nu.

Tema este delicată și necesită explicații extinse pentru a înțelege cîștigurile, pierderile și riscurile unui demers de schimbare a Pascaliei.

În Europa larg secularizată, monarhul englez a celebrat Polul divin şi universalitatea iradierii lui.

„Mediile bisericești înalte" au văzut în simpla adunare a laicatului un soi de reformă protestantă!

Într-un mod cu totul aparte, Iisus se adresează aici unei singure persoane.

Va fi oare (măcar) următoarea generație capabilă să revină la urbanitatea intrinsecă a credinței care celebrează laolaltă Adevărul, Frumosul și Binele?

În Confesiuni, Augustin descrie cum „izvorul milostivirii” se apropia din ce în ce mai mult, în vreme ce condiția lui nefericită era tot mai chinuitoare (VI, 16, 26).

Cît despre „aluatul nedospit”, să fie el doar pricină de percheziţie, de excluziune, de conformism ritual?

Există destule motive pentru a serba Sfintele Paști împreună cu catolicii și protestanții, sau măcar în același timp...

Alexandru Mironescu îi răspunde discret, prin mărturia propriei vieți: una articulată aproape geometric, limpede și sigură de ea, pe o evidență.

Ea este cea care îl primeşte pe Domnul în străfundul fiinţei sale...

N-ar fi îndreptățiți cei cotropiți să susțină, cu tot cu Conferința lor episcopală, că Sfîntul Părinte a luat-o complet razna și a trădat învățătura lui Iisus Hristos?

Cuvîntul poetic asigura această trecere din „mediul exterior” în „mediul interior”.

E aici ceva din alchimia virtuții la fel de veche ca natura umană.

Întîlnirea religiilor cere, chiar mai intens decît politicul, cunoaşterea interlocutorului: cel din faţa ta şi Cel de deasupra tuturor.

După mine, neîncrederea în autorități (partide politice, instituții publice, lideri) s-a transferat și în tabăra seculariștilor anticlericali.

Cei simpli se află în posesia unui adevăr pe care îl știu și copiii încredințați de ocrotirea părintească: aceea că lumea, în absența lui Dumnezeu, este prea fragilă pentru a putea exista.

Se poate începe cu pasul just și minimal al reintroducerii latinei ca materie de bacalaureat.

Ortodoxia ca model de societate – centrat pe viaţa în Biserică, pe liturghie şi monahism – a fost un model viabil în secolele post-bizantine.

Războiul cultural declanșat în marja postmodernității a exacerbat contrastul ideologic dintre Epoca Luminilor, moștenitoare a Renașterii umaniste, și Evul Mediu obligatoriu „întunecat”.

Cum sînt însă cu putință versurile lui Rilke? Cum poate poezia să răstoarne lucrurile?

Nu știu cum îi vor fi recitite cărțile peste ani, dar sînt convins că lecția senectuții sale va rămîne una a înțelepciunii pe care filosofia nu o poate atinge decît în carnea unei vieți.