din polul plus

Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.

O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.

A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).

Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...

Momentul iubirii nu poate fi decît aprofundat, adîncit în sine pentru a face să răsară toate sensurile ulterioare.

Pierre Manent în excelenta carte dedicată gîndirii lui Pascal, despre bucuria de a-L cunoaște pe Dumnezeu și teama de a-L pierde – cei doi poli ai itinerariului credinței.

Vă invit să poposiți la „Spațiile Oravitzan”, inaugurate în contextul Timișoara, Capitală Europeană a Culturii.

E o situare care îl fereşte şi de închiderea în istorie, şi de fuga de istorie. Sau ar trebui să îl ferească.

În creștinism este posibilă o bună practică a uitării prin exercițiile spirituale și apoi la nivel sacramental (prin mărturisire).

Omul duhovnicesc se îmbogăţeşte cunoscînd şi aprofundînd efortul creator în ştiinţă, tehnică, artă.

Colac peste pupăză, există și femei ortodoxe care promovează misoginismul în numele smereniei!

Luînd lumînarea, iese încet din odaie și lasă în urmă să pătrundă întunericul.

E de sperat ca modurile noastre de a sărbători, fie ele imitative ori personale, să fie preţuite de Cel care, nemărginit în statura Lui proprie, se naşte în peştera lumii.

Nu e întîmplător că Alexandria, ca focar teologic, i-a „dat” lumii și pe unii dintre cei mai de seamă Părinți ai Bisericii, și pe unii dintre cei mai redutabili „ereziarhi”.

Astfel, mireasma Întrupării este și cea a Învierii, e parfumul vieții care, prin jertfă, învinge mirosul greu al morții.

Chiar în lipsa apetenţei noastre pentru ierarhie, raţiunea ne indică totuşi că apărarea democraţiei liberale are un nivel mai înalt decît interesele parţiale, posibile înăuntrul ei.

M‑a inspirat mereu afinitatea spirituală dintre stoicism și creștinism.

Pentru că Dumnezeu însuși li se dezvăluie ca o carte care „nu se închide”.

E un mag dintre caldeeni? Un ghicitor în stele? Un vrăjitor malefic?

Cititorul va descoperi în text rațiunea tainică a Întrupării: doar omul – cu anatomia lui de lut și sufletul său nemuritor – avea să fie o imago Dei.

Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.

Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.

Evident că nimeni, mîncînd laolaltă, nu stătea să filosofeze. Eram însă alături de Domnul.

Dar, în ciuda singurătăţii şi a primejdiilor acum mult mai aspre, rabinul îşi continuă patrularea, nu părăseşte paza.

Toate aceste vieți se hrănesc cu posibilul, mai mult decît cu realitatea lumii în care se petrec.

Deși îl vor vedea pe celălalt Lazăr revenind din mormînt, în carne și oase, unii dintre martori nu vor crede.

Părintele Scrima fixa astfel o idee, un poem, o rugă, o expresie reuşită, un eveniment interior.

Prima culegere românească de eseuri datorate Virginiei Woolf a fost tălmăcită de Petru Creția și a apărut în 1972.

Ea este mai greu de înțeles și totuși mai prezentă, mai seducătoare și mai subtilă decît toate celelalte.

Aşteaptă să se adîncească în conştiinţe convergenţa comună spre aceeaşi Lumină.

Și cu folosul obscur al unor actori geopolitici toxici, precum Iranul ayatollahilor sau Rusia lui Putin.

Dinamica acestei rugăciuni descrie, de fapt, „interioritatea reciprocă” dintre Hristos și membrii Bisericii.

„Să aperi viața cu o firavă măturică, iată un gest care este pe atît de simplu, pe cît este de adînc!“.

E ciudat să-ți imaginezi vremea cînd oamenii Bisericii erau chiar cultivați, pentru că n-ar fi avut altfel loc în rîndurile (totuși, privilegiate) ale clerului secular sau monahal.

Regimurile autoritare, populiste, antiliberale recurg adesea la religie.

Astfel, Dumnezeu venea El însuși să tămăduiască durerile și să asume suferința.

Evident că această „politică a struțului“ întristează, alienează și generează frustrări deloc potrivite cu idealul nostru afirmat de comuniune și creativitate liberă.

Dar Pascal folosește totodată capacitatea rațiunii de a organiza cîmpul cercetării.

Sub semnul ei, lucrurile se compun din fragmente și praguri, iar privirile, din neîntîlniri și stranietăți.

Festivalul ne aşază la nivelul muzicii, al culturii mari de pretutindeni.

Cu privirea de acum, deplîng rigidul maniheism al dualității sat-oraș.

Ce să mai spunem despre uluitoarea „poveste” a Mariei Skobțova?

În toate religiile Cărţii, Textul revelat are calităţile la care se referă Origen.

Trebuie să consemnez și ceva pozitiv despre generația episcopală pe care am prins-o în anii aceia de tinerețe cenușie, dar plină de vitalitate.

Pericopa ioaneică poate fi acum înțeleasă, probabil, doar dinamic.

A te aşeza pe locul mitului poate fi infantil, fantast sau criminal.

Tot ce putem face e să ne lăsăm adoptați „la distanță” de acești trăitori îndepărtați, a căror luciditate sfidează timpul.

Cu greu pot fi aduse la un numitor comun textele din această mapă.

E ca o sămînță a vieții contemplative sădită în plin efort de purificare, reluat cu vigilență și încredere, sau ca o oglindă a luminii interioare în care se reflectă lumina lui Dumnezeu.

Oamenii au găsit cuvinte înmiresmate ca să invoce suflul Partenerului.

Dacă nu simți că întrupezi (cu toate păcatele tale) atît prezentul, cît și viitorul creștinismului, Duminica ta se va stinge.