Începutul și sfîrșitul vieții spirituale
Într-o scrisoare din 1956 către Anton Dumitriu, Părintele Scrima vorbește despre paradoxul începutului unei vieți spirituale: „E unul dintre paradoxele misterioase ale vieții duhovnicești ca începutul să nu se sfîrșească niciodată, și tocmai acesta să fie semnul desăvîrșirii ei. Singurul indiciu infailibil că ai depășit momentele prime e nu că îți sporește sentimentul perfecțiunii proprii (dimpotrivă!), ci că îți sporesc dificultățile”. Și în Pateric, de altfel, întîlnim Bătrîni care, atunci cînd sînt întrebați despre culmile spirituale pe care au urcat în viața lor, răspund cu smerenie netulburată că nici nu știu dacă au început, de fapt, urcușul duhovnicesc. Este vorba despre Sfîntul Sisoe care, cerînd pe patul de moarte încă puțin timp pentru pocăință, răspunde mirării celor din jur, care îl considerau deja asemeni îngerilor: „Drept să vă spun, nici nu știu dacă am început vreodată (pocăința, n. mea)”.
De obicei reprezentată ca o mișcare ascensională, viața spirituală pune de fapt, pe lîngă problema ierarhiei virtuților, ca în Scara Sfîntului Ioan Scăraru, și pe cea a începutului lor, care trebuie să fie radical și plin de putere, căci din această putere se hrănește întreg parcursul ulterior al vieții duhovnicești: „Din tăria începutului vom avea negreşit folos şi în vremea moleşirii de după aceea. Căci sufletul îmbărbătat şi apoi moleşit e îmboldit de amintirea sîrguinţei de la început ca de un ac. De aceea unii au prins adeseori aripi şi din aceasta” (Scara, I.21). Tot în această viziune ascensională (și liniară), căderea este bruscă și teribilă. Ce este mai puțin decît vîrful scării este văzut ca o neîmplinire sau ca un eșec, la fel cum un început ratat poate fi cu greu recuperat pe parcurs. Viziunea despre care e vorba aici este una care ușor poate fi citită într-o cheie „competițională”: spre vîrful scării trebuie alergat în timpul limitat al acestei vieți, iar orice abatere, mai ales startul ratat, este penalizată dur. Intransigența „antrenorului” și deplina concentrare a celui aflat în competiție reprezintă condițiile necesare ale performanței duhovnicești.
Pe lîngă acest model liniar mai poate fi găsit unul care corespunde probabil într-o mai mare măsură felului în care Părintele Scrima vorbește despre începutul vieții spirituale: cel circular. Conform acestuia, urcușul capătă forma unei permanente adînciri în sine a momentului inițial. Este binecunoscută, de exemplu, interpretarea la Parabola fiului risipitor pe care o face Constantin Noica, un autor straniu în contextul întrebărilor duhovnicești despre care este vorba aici. În Jurnal filozofic, filosoful care se arăta neinteresat de problemele „suflețelului” scrie: „Nu, creştinismul nu e simplă morală. Nu e aşa nici în Noul Testament. E destul să-ţi aminteşti de fiul risipitor şi fratele lui cel moral, ca să accepţi ce e creştinismul: dragoste”. Fiul risipitor cunoaște, ca adevăr al propriei existențe, voluptatea din care se naște însă, cutremurătoare și înnoitoare, căința. El ratează începutul (pentru că nu și-a întîlnit învățătorul, precizează Noica) și se risipește. Cu cît risipirea este însă mai mare, cu atît căința este mai puternică și mai urgentă. Se întoarce acasă pentru „ca să ia lucrurile de la început, așa cum trebuie” (Noica, Devenirea întru ființă. Încercare asupra filosofiei tradiționale). Prin urmare, începutul circular al vieții spirituale conține în el însuși tensiunea conversiunii, confruntarea cu ispita și cu eșecul. El nu mai poate fi văzut ca un punct inițial care străpunge „ca un ac” răscrucile drumului ulterior, ci mai degrabă ca un orizont, cu relief și cărări neașteptate, care trebuie să fie parcurse cu răbdare și cu luare-aminte. Ca într-o veritabilă poveste de demult, eroul intră în primejdii și rătăciri, avînd alături însă un ajutor fermecat care îl protejează și îl îndrumă. La fel se întîmplă și în copilăria vieții duhovnicești, protejată și în același timp tulburată de prezența decisivă, dar discretă a Duhului. Confesiunile Sfîntului Augustin oferă, în prima jumătate a cărții, exemple cutremurătoare ale tensiunii ce pregătește și însoțește momentul convertirii din 386. Ea crește de la nedumerirea din prima pagină („să Te invoc sau să Te laud? (...) să Te cunosc ori să Te invoc”) pînă la certitudinea din cartea a VIII-a, cînd recunoaște: „Tu mi-ai îndreptat pașii spre Tine”.
Începutul vieții spirituale nu se scrie, așadar, pe un suflet gol și neîncercat, ci tocmai pe pielea unei memorii adînci și complicate, pe care astfel o luminează și o orientează ascendent. Formula pascaliană (Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit) sau cutremurătorul strigăt din Evanghelia după Marcu 9, 24 (Cred, Doamne, ajută necredinței mele!) stau, împreună cu Confesiunile Sfîntului Augustin, în orizontul aceleiași înțelegeri: cea pentru care începutul vieții spirituale este tensionat și dramatic, confuz și tulburat de o chemare ce nu poate fi situată fără echivoc. Cercul regăsirii de sine, despre care Noica vorbește în atîtea rînduri, este și el suspect prin perfecțiunea formei sale. De fapt, sensul circularității nu este doar acela al egalității cu sine a punctelor egal depărtate de centru, cît strania și eliberatoarea alternanță dintre anticipare și rememorare care este inerentă începutului: acesta este, cu o vocabulă hegeliană, un nu încă-întotdeauna deja. O potențialitate al cărei adevăr este propria actualizare. Așadar, un moment inițial care își dovedește rodnicia doar prin sfîrșitul la care duce. O seducție inefabilă care se preschimbă în căutare plină de rîvnă. Și invers.
Dintre toate ipostazele spiritualității, acest paradox al începutului, cum îl considera și Părintele Scrima, este poate cel mai vizibil în cazul dragostei. Creștinismul este în mod esențial dragoste, așa cum l-au văzut deopotrivă mari Părinți ai Bisericii și gînditori precum Constantin Noica sau Nicolae Steinhardt. Dar dragostea nu poate fi înțeleasă liniar, ascensional, întrucît nu poate fi înțeleasă ca ducînd dincolo de ea, spre un altceva; la fel, nu poate fi văzută nici decurgînd din ceva care îi este străin. Dragostea are o trăinicie care o plasează dincolo de celelalte virtuți: „Dragostea nu cade niciodată. Cît despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfîrşi” (I Corinteni 13, 8).
În Comentariul integral la Evanghelia după Ioan, Părintele Scrima reflectează asupra poruncii iubirii („Să vă iubiți unii pe alții”), excluzînd dintru început variantele sale morale sau mundane, sociale. Iubirea despre care vorbește Mîntuitorul este una nemăsurată, pentru că ea se petrece în orizontul iubirii pe care El o arată oamenilor și ca ecou al acesteia din urmă. Astfel înțeleasă, iubirea omenească nu poate avea vreo împotrivire și nici sfîrșit. Este infinită și puternică, neconvertibilă în altceva: „Noi nu am sfîrșit, nu sîrșim și nu vom sfîrși de pătruns semnificația iubirii”. Momentul iubirii nu poate fi decît aprofundat, adîncit în sine pentru a face să răsară toate sensurile ulterioare. E un început care nu se sfîrșește niciodată pentru că el este însăși condiția de posibilitate a oricărui început, a înnoirii vieții ca atare, ceea ce reprezintă, poate, cel mai de seamă semn distinctiv al spiritului.
Ioan Alexandru Tofan este profesor univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
