Ioan Alexandru TOFAN

Momentul iubirii nu poate fi decît aprofundat, adîncit în sine pentru a face să răsară toate sensurile ulterioare.

Luînd lumînarea, iese încet din odaie și lasă în urmă să pătrundă întunericul.

Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.

Toate aceste vieți se hrănesc cu posibilul, mai mult decît cu realitatea lumii în care se petrec.

Ea este mai greu de înțeles și totuși mai prezentă, mai seducătoare și mai subtilă decît toate celelalte.

„Să aperi viața cu o firavă măturică, iată un gest care este pe atît de simplu, pe cît este de adînc!“.

Sub semnul ei, lucrurile se compun din fragmente și praguri, iar privirile, din neîntîlniri și stranietăți.

La urma urmelor, lucrurile adevărate nu sînt simple.

Pericopa ioaneică poate fi acum înțeleasă, probabil, doar dinamic.

Cu greu pot fi aduse la un numitor comun textele din această mapă.

Copilăria apare nechemată, dar din interiorul, nu din afara prezentului.

Identificarea precisă a cauzei suferinței cere o interogație radicală care să scuture efectele acesteia.

Alexandru Mironescu îi răspunde discret, prin mărturia propriei vieți: una articulată aproape geometric, limpede și sigură de ea, pe o evidență.

Cuvîntul poetic asigura această trecere din „mediul exterior” în „mediul interior”.

Cei simpli se află în posesia unui adevăr pe care îl știu și copiii încredințați de ocrotirea părintească: aceea că lumea, în absența lui Dumnezeu, este prea fragilă pentru a putea exista.

Cum sînt însă cu putință versurile lui Rilke? Cum poate poezia să răstoarne lucrurile?

Alexandru Davidian observă cum, la sfîrșitul vieții, pictorul revine la întîlnirea cu obiectele liturgice ale copilăriei.

Cartea lui Georges Bernanos este despre speranță și lumea interioară a omului, deși paginile ei sînt tăioase și acuzatoare.

Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.

Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.

Ce este deșertul și cum poate acest spațiu să hrănească, atît de bogat, o experiență spirituală?

Tradiția patristică răspunde răspicat la această întrebare: facultatea imaginativă ține de natura căzută a omului, întrucît ea unește (dar și separă, într-o dialectică stranie) simțurile și intelectul, „hainele de piele” de cel care le îmbracă.

Despre Marin Tarangul a scris Andrei Pleșu două propoziții care m-au făcut să nu mă las pînă nu îl citesc în întregime.

Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.

Despre katechon, cuvîntul misterios al Sfîntului Apostol Pavel din 2 Tesaloniceni 2, 6-7, s-a scris enorm.

Abia aici, în contorsiunile cărnii, credința modernă își regăsește condiția: una care reiterează străvechiul credo quia absurdum, stupoarea și neliniștea în fața infinitului care se lasă lovit pînă la sînge.

Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.

Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.

În mijlocul unei istorii a poporului lui Dumnezeu aspru judecată, cu căderi și ridicări neîncetate, cu plîngeri și strigăte de speranță, pocăință, credință neclintită și întunecate lepădări stă un cîntec de dragoste care lovește pe cititor chiar în creștetul sufletului și al cărnii.

Multe dintre textele clasice ale creștinismului dovedesc o relație încordată pe care Sfinții Părinți o întrețineau cu rîsul.

Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.

Ghicitura poate fi înțeleasă nu atît ca limită, cît ca o condiție de posibilitate a cunoașterii.

Creștinismul devine un regim natural al vieții, un accent care însoțește gesturile cele mai mărunte ale cotidianului.

Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.

În cazul filosofilor, atenția cu care le este citită și judecată biografia este mai mare decît în cazul scriitorilor sau pictorilor.

Esențializarea despre care vorbește Patericul este, pe alocuri, de neînțeles și se însoțește adesea cu o altă virtute, cea a ascultării.

Lipsa de frică este un „salt”, nu o atitudine. La fel sînt și virtuțile.

Întîlnim frecvent la Marin Tarangul acest gest, de a identifica îndărătul oricărei realități spirituale o formă de viață livrată necunoscutului, unui dinamism radical care conduce într-un invizibil luminos.

Legile polifoniei pot funcționa ca argumente pentru existența lui Dumnezeu.

„Libera-cugetare este cea mai bună apărare împotriva libertății“.

Georges Khodr deschide, în textele sale, o fereastră care dă spre locul nelumesc al păcii, chiar în inima unui război care pare să nu se mai sfîrșească.

Experiența creștină, spune Lewis, este înrudită strîns cu cea „imaginativă”. Ea creează lumea în mod absolut, resemnifică radical lucrurile, formulează sensuri inedite.

Imensitatea cerurilor nu reprezintă o țintă a efortului gîndirii, ci una a transformării radicale a simțurilor concomitent cu o verticalizare abruptă a imaginației.

Un obiect total poate fi doar arătat, lăsîndu-l să lumineze prin el însuși spațiul din jur.

Diferența dintre felul în care un monah este recunoscut în mod convențional și ceea ce este el în taina vocației sale a fost mereu tulburătoare.

Pentru unii, Părintele este un teolog subtil și cultivat. Pentru alții, un monah adînc, cu o cunoaștere a celuilalt care se vădea, pe alocuri, nefirească.

Și Steinhardt, și Scrima au fost astfel de creștini: cu ținută nobilă, discreți, politicoși, fericiți.

„Dezlegarea“ despre care vorbește Scrima marchează ieșirea paradoxală din acest univers infinit. Dar ea se petrece nu în afară, ci tot în adînc.

Între chipurile vieții spirituale, monahul reprezintă o instanță privilegiată.

Experienţa spirituală este pentru Scrima o formă a itineranţei, născută din dorul faţă de un Centru nevăzut, dar prezent în fiecare instanţă „periferică“ a lumii.