Ioan Alexandru TOFAN

Multe dintre textele clasice ale creștinismului dovedesc o relație încordată pe care Sfinții Părinți o întrețineau cu rîsul.

Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.

Ghicitura poate fi înțeleasă nu atît ca limită, cît ca o condiție de posibilitate a cunoașterii.

Creștinismul devine un regim natural al vieții, un accent care însoțește gesturile cele mai mărunte ale cotidianului.

Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.

În cazul filosofilor, atenția cu care le este citită și judecată biografia este mai mare decît în cazul scriitorilor sau pictorilor.

Esențializarea despre care vorbește Patericul este, pe alocuri, de neînțeles și se însoțește adesea cu o altă virtute, cea a ascultării.

Lipsa de frică este un „salt”, nu o atitudine. La fel sînt și virtuțile.

Întîlnim frecvent la Marin Tarangul acest gest, de a identifica îndărătul oricărei realități spirituale o formă de viață livrată necunoscutului, unui dinamism radical care conduce într-un invizibil luminos.

Legile polifoniei pot funcționa ca argumente pentru existența lui Dumnezeu.

„Libera-cugetare este cea mai bună apărare împotriva libertății“.

Georges Khodr deschide, în textele sale, o fereastră care dă spre locul nelumesc al păcii, chiar în inima unui război care pare să nu se mai sfîrșească.

Experiența creștină, spune Lewis, este înrudită strîns cu cea „imaginativă”. Ea creează lumea în mod absolut, resemnifică radical lucrurile, formulează sensuri inedite.

Imensitatea cerurilor nu reprezintă o țintă a efortului gîndirii, ci una a transformării radicale a simțurilor concomitent cu o verticalizare abruptă a imaginației.

Un obiect total poate fi doar arătat, lăsîndu-l să lumineze prin el însuși spațiul din jur.

Diferența dintre felul în care un monah este recunoscut în mod convențional și ceea ce este el în taina vocației sale a fost mereu tulburătoare.

Pentru unii, Părintele este un teolog subtil și cultivat. Pentru alții, un monah adînc, cu o cunoaștere a celuilalt care se vădea, pe alocuri, nefirească.

Și Steinhardt, și Scrima au fost astfel de creștini: cu ținută nobilă, discreți, politicoși, fericiți.

„Dezlegarea“ despre care vorbește Scrima marchează ieșirea paradoxală din acest univers infinit. Dar ea se petrece nu în afară, ci tot în adînc.

Între chipurile vieții spirituale, monahul reprezintă o instanță privilegiată.

Experienţa spirituală este pentru Scrima o formă a itineranţei, născută din dorul faţă de un Centru nevăzut, dar prezent în fiecare instanţă „periferică“ a lumii.