Rugăciune și credință. Alexandru Mironescu

Jurnalul și celelalte texte confesive ale lui Alexandru Mironescu pot fi citite ca răspunsuri la întrebarea privind condițiile de posibilitate ale unei vieți creștine. Însăși această întrebare pune viața creștină într-o stare suspendată: ea este pîndită de imposibilitate și eșec. Lumea actuală este una în care binele pe care îl propune Iisus nu mai este evident, de la sine înțeles. Atît istoria, cu fuga ei de propriul început, cît și natura umană, neputincioasă și opacă, nu îl mai recunosc și se risipesc fie în incertitudine, fie în căutarea propriei fantasme. De-a lungul vremii, creștinii au închipuit mai multe „strategii” pentru a-și trăi, în mijlocul unei lumi care nu mai vrea să îi cuprindă, propriul adevăr. În primul rînd, poate fi numită „soluția catacombelor”: aceea a retragerii în marginea orașului, în clandestinitatea croită din legăturile iubirii și crescută din simțul tainei. La capătul celălalt, „soluția combativă”: aceea a cuceririi lumii cu sabia în mînă, a stîrpirii necredincioșilor și a declamării, în triumf, a adevărului. 

Aceste „soluții”, împreună cu variantele lor intermediare, sînt implauzibile tocmai prin caracterul lor general și nediferențiat. Lor li se opun „mărturiile”, cele personale, contextuale și fără ambiții globale: exemple ale fericirii în mijlocul cruzimii absolute și al suferinței profunde, ca în cazul lui Steinhardt, sau exemple ale culturii ospitalității în mijlocul barbariei, ca în cazul Părintelui Scrima. În fine, în cazul lui Alexandru Mironescu, găsim un alt exemplu, cel al limpezimii și al stabilității credinței într-o viață care, clipă de clipă, stă să se risipească. Căutarea personală, despre care spune că debutează la sfîrșitul anilor 1930, găsește un răspuns luminos în predania Rugului Aprins, de la Mănăstirea Antim, la mijlocul anilor 1940. Apoi, forma rugăciunii pe care ajunge să o experimenteze în acest al doilea moment al traseului său spiritual ajunge treptat să constituie temelia întregii vieți interioare a lui Alexandru Mironescu. Jurnalul său, care pînă în acest moment face accesibili publicului anii 1967-1969 din viața sa, descrie această experiență retrospectiv, dar cu claritatea reflecției și a întrebărilor tîrzii. 

Mai întîi, pentru Alexandru Mironescu creștinismul este o realitate. Viața interioară pe care o propune Iisus nu ține de vreun ideal și nici de posibilitatea rațională a vreunui adevăr: „Nu mă refer la un (gînd?), la niște ipoteze, mai puțin la niște închipuiri, ci la niște Realități. Nerecunoașterea lor, ne-simțirea lor, ca un aparat de radio defect sau stricat, dă omului un soiu de gravă infirmitate” (12.XII.1967). Felul de viață creștin nu se cucerește polemic, argumentativ, ci prin simpla recunoaștere a caracterului său firesc, uman. El dă consistență vieții interioare, construiește persoana și dă tărie „miezului” existenței. Comunismul, marea maimuțăreală a creștinismului (cum era văzut și de către Andrei Scrima), considera, din contra, că „omul nu are conținut propriu” și că toate îi vin din afară, din „contextul” său. Or, creștinismul aduce cu sine evidența acestui conținut și urgența cultivării lui. În „Calea către inima mea” din volumul Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Mironescu scrie cum argumentele sau lecturile nu pot produce această evidență. Ea vine de la sine, în urma orbecăielii, după logica implacabilă a lui „nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit”: la un moment dat, în preajma prietenilor, se impune, decisiv, nevoia unei vieți personale, ireductibile și infinite: „deplină, care pătrunde întreaga ființă a omului, dîndu-i acea certitudine pe care nici o considerație teoretică nu i-o poate da”. 

Acest moment al certitudinii inițiale nu este însă suficient. Dacă începutul vieții spirituale rămîne o tainică eliberare, ca un dar de preț, restul ei înseamnă o imensă muncă: „Mi-am dat seama că valorile acestea, cu deosebire (...), reclamă o disciplină, o rînduială, o ordine, aflarea unui punct arhimedic, a punctului aceluia vital care pulsează ca o inimă în miezul adevăratei arhitecturi care este lumea, universul duhovnicesc. Am înțeles că universul acesta duhovnicesc are caracteristicile unei geometrii superioare” (16.X.1967). În centrul acestei vieți interioare stă rugăciunea, ca un nervum rerum al gesturilor și al valorilor ei. Predania Rugului Aprins transformă rugăciunea într-o stare continuă, o linie pe care se construiesc, armonic, toate celelalte: credința, speranța, bucuria sau prietenia. Caracterul neîncetat al rugăciunii (1 Tesaloniceni 5, 17) nu ține de o perseverență atletică, ci de o stare de limpezire în care „vorbesc despre El în tot ceea ce gîndesc și ce spun” (Sf. Ilarie, citat de Alexandru Mironescu). Viața trăită ca participare la realitățile spirituale nu își mai pune problema începutului ei, ci a felului în care ea continuă și se poate adînci în aventura, dar și în rigorile ei. Cu o distincție dintr-un text scris în 1970 („Pe marea Tiberiadei”, în volumul La scaunul mărturisirii), rugăciunea neîncetată produce deopotrivă o „simplificare” a vieții, dar și o „împuținare” a ei. Interior, omul se regăsește orientat, cu criterii ferme de a deosebi binele de rău și, mai ales, esențialul de neesențial; în exterior, însă, el se retrage, „pierde” firele care îl leagă de lume, zgura zilelor sale. Participarea la ritmul continuu și discret al rugăciunii poate fi astfel înțeleasă ca un act creator, în același fel în care Aristotel vedea semnificația sculpturii: ca înlăturare a părților care, în blocul de piatră, țin prizonieră forma statuii. 

Credința este, în fluxul acestei vieți interioare centrate pe rugăciune, o modalitate de a păstra un echilibru, o formulă care descrie geometria realității spirituale. „Saltul acela imposibil de dovedit” are pentru Alexandru Mironescu o valoare de sinteză: ca încredințare, credința cumulează trăsăturile speranței și pe ale dragostei: tăria și certitudinea lor. Sînt interesante cîteva notații din Jurnale cu privire la Gandhi care mărturisea că au fost momente în care se ruga fără a avea credință, ca dintr-o nevoie indefinită; urmările au fost devastatoare – „greutăți din cele mai cu neputință de închipuit” (Floarea de foc). Pentru Alexandru Mironescu, cazul este exemplar, întrucît credința articulează, pune în ordine și întărește sentimentul participării la realitatea spirituală. Într-un comentariu la un text de Stefan Zweig este înțeleasă ca „sănătate interioară” și „contrariu al păcatului”. În alte fragmente este opusă confuziei și nehotărîrii, de aici provenind și înrudirea ei augustiniană cu înțelegerea. Cînd este descrisă ca dependență de un întreg ontologic care ne depășește, este apăsat afirmată legătura ei profundă cu libertatea. În absența unei definiții, Alexandru Mironescu dă credinței un chip: cel al lui Toma necredinciosul, pentru care evidența se formulează într-un strigăt, de felul celui din Psalmi: „Fără un faliment personal, adică al forțelor tale, nu poți ieși dintr-o limitare, dintr-o banalitate. Trebuie o spărtură, un dezechilibru, într-un anumit înțeles, o mutație ca să iasă un strigăt – De profundis clamavi ad Te, Domine! –, un act de credință într-o generozitate secretă, într-o putere îndepărtată” (Floarea de foc).

Neputinței lumii de a mai crede în posibilitatea vieții creștine, Alexandru Mironescu îi răspunde discret, prin mărturia propriei vieți: una articulată aproape geometric, limpede și sigură de ea, pe o evidență.

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.