Chipurile suferinței
S-a vorbit mult despre locul din Idiotul în care Dostoievski descrie tabloul lui Holbein cel Tînăr „Trupul mort al lui Hristos în mormînt” și mai ales despre verdictul pe care prințul Mîșkin îl dă: „Păi, eu cred că privind tabloul acesta, unii ar putea mai degrabă să-şi piardă credinţa decît să se întărească în ea!”. Imaginea aceasta a Mîntuitorului este una din care au dispărut toate semnele dumnezeirii. Este una care consfințește, neașteptat, biruința morții asupra vieții, legea implacabilă care sufocă libertatea și speranța, teluricul care acoperă cerul. Uluit, Dostoievski nu știe cum să numească natura neînduplecată care devorează „ființa magnifică”: este ea o fiară sălbatică și „mută” sau o mașină „de construcție modernă” care toacă, în măruntaiele ei, viața însăși? Sleit și învins în luptă, Hristos rămîne doar un chip al suferinței: „Faţa din tablou e tumefiată, acoperită cu vînătăi şi răni sîngerînde, oribile; ochii căscaţi, cu pupilele piezişe; albul enorm al ochilor încremenit şi cu luciri sticloase”.
Confruntată cu acest chip, credința își pierde puterea, se îndoiește și se vede inundată de frică: la temelia ei stătea certitudinea unei dumnezeiri care inundă lumea cu strălucirea și puterea ei, care învinge moartea și alungă răul. Or, dacă Dumnezeu este înfrînt, cum mai este posibil să credem în El? Întrebarea ascunde în ea, s-ar putea spune, firea însăși a umanității, cu limitele și îndoielile ei vinovate. Nu cumva, într-un ecou vag nietzscheean, credem în Dumnezeu tocmai pentru că este puternic și putem, astfel, să ne punem la adăpostul lui gîndurile și faptele? Slăbiciunea credinței care pălește în fața lui Hristos mort nu ar fi certată de însuși acela care, în viață fiind, îi învăța pe ucenici să vadă dincolo de evidențe și de rătăcirile oamenilor?
Dintr-un loc cu totul neașteptat poate veni un răspuns. Un alt Hristos aflat în suferință nespusă și nerăscumpărată, de această dată al lui Matthias Grünewald, este amintit de Joris-Karl Huysmans în Liturghia neagră (Là-bas). Puțini s-ar fi așteptat, din partea unui scriitor al decadentismului, la gîndurile care însoțesc descrierea tabloului: unele care deschid calea pentru o credință stranie, încordată și contorsionată, dar care își află izvorul tocmai în imaginea cutremurătoare a vieții înfrînte pe Cruce: „Capul apărea frămîntat și enorm; încins cu o coroană încîlcită de spini, atîrna vlăguit, iar în ochiul stins, abia întredeschis, mai licărea o privire chinuită și înfricoșată; fața era tumefiată, fruntea năruită, obrajii trași; toate trăsăturile căzute plîngeau, în timp ce gura deschisă rîdea schimonosită de atroce contracții tetanice”. Restul trupului atîrnat pe Cruce este descris cu aceleași detalii înfiorătoare, la fel cum este surprinsă groaza celor care văd, cu ochii lor, calvarul Domnului. Și totuși, personajul Durtal (un Huysmans aflat pe drumul către o complicată convertire) înțelege mai degrabă această imagine a lui Hristos decît pe aceea a „Adonisului Galileii” pe care arta post-renascentistă îl întruchipează. Iar Dostoievski, cu tulburarea pe care i-o sădește în suflet tabloul lui Holbein, este pentru el „mai mult un socialist evanghelic decît un realist sublimat”.
Cum vorbește Hristosul din picturile lui Grünewald sau Holbein lui Durtal? Și, mai ales, cum poate un astfel de chip schimonosit să rodească, în cel care îl privește, credința? Despre tetralogia conversiunii lui Durtal, concomitentă cu cea a lui Huysmans s-a scris, iarăși, imens. Într-o lume sufocată de naturalismul orb și, deopotrivă, de un romantism lent și repetitiv, saltul în spiritualitate făcut de autorul francez a părut unul firesc. Dar este un salt care se face din inima cărnii, din bezna materiei și din miasmele ei. De aceea s-a vorbit, la Huysmans, de un „naturalism mistic” sau de un „atavism religios”. Spiritul este prezent la el, dar și la alți scriitori ai modernității paroxistice, într-o formă materială, nu sub forma gîndului: ca limbă a scriitorilor patristici, ca liturghie și viață monastică cotidiană, ca artă și nevoie de a reprezenta ireprezentabilul. În fine, ceea ce este esențial, ca reverie și nostalgie a Evului Mediu, o epocă plină de simbol și sens. Spargerea convenționalului și a materialității se realizează producînd o fisură în opacitatea lor, inserînd o stranietate în chiar locul realității obișnuite. Tabloul lui Grünewald este o astfel de inserție a spiritului în lume. Dar drumul către el trece, cum spuneam, prin complicate ocolișuri și rătăciri. Misterul unei astfel de credințe care se hrănește din putreziciunea cărnii este acela că Huysmans și-a propus, cum au remarcat deja comentatorii, „să depășească naturalismul, păstrîndu-i procedeele”, să treacă dincolo de lume fără a-și înscena vreun extaz. Spiritualismul, alchimia, ocultismul sau satanismul par alternative la îndemînă și legitime. Ele sînt mai „cărnoase” decît credința limpede și luminoasă a Părinților Bisericii. La aceasta din urmă se ajunge mai greu, căci ea nu este o cale nemijlocită, ci o transfigurare a nostalgiei și a visului care întruchipează, în inima prezentului, o lume apusă.
Suferința din tabloul lui Grünewald nu îl înfricoșează pe Durtal precum o făcuse, în cazul prințului Mîșkin, cea din tabloul lui Holbein cel Tînăr. Abia aici, în contorsiunile cărnii, credința modernă își regăsește condiția: una care reiterează străvechiul credo quia absurdum, stupoarea și neliniștea în fața infinitului care se lasă lovit pînă la sînge. Omul sfîrșitului de secol XIX duce cu sine o lume țesută din pîclă și oboseală: credința, pentru el, nu poate fi altfel decît o curățire și o evadare, o mușcătură dureroasă din carnea care îl sufocă. Lui Durtal, orice altceva i se pare fals și nesincer. Arta se naște din această mușcătură, iar Hristosul lui Grünewald își duce „decăderea pînă la capăt, pînă la suprema insultă a puroiului”. Din acest punct, transfigurarea devine posibilă: „O expresie supraumană ilumina efervescența cărnii, convulsia trăsăturilor”.
Traseul ulterior al credinței lui Durtal nu este unul cuminte și nu poate fi anticipat în vreun catehism. Creuzetul care o naște este complicat, amestecînd lehamite, reverie, dorință de evadare, mirare, frică de a se arunca în gol și neputință de a minți. Catolicismul care îl așteaptă la capătul drumului pare neverosimil și, cu toate acestea, logic: „Dacă sînt logic, ajung la catolicismul Evului Mediu, la naturalismul mistic. Nu, nu se poate! Și totuși asta e!”, își spune personajul. Spre deosebire de Prințul Mîșkin, Durtal nu privește spre pămînt din înaltul cerului; dimpotrivă, abia zărește cerul din schimonoseala cărnii. Iar aici, doar suferința de pe Cruce îl poate seduce să evadeze.
Ioan Alexandru TOFAN este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iași.
