Despre discreția sfinților
Pentru un cititor obișnuit, Patericul este o carte înfricoșătoare. Ea vorbește despre niște personaje de la începutul creștinismului care, în cuvinte și fapte, întruchipează maximalismul paradoxal al vieții spirituale.
Avva Sisoe, de exemplu, în pragul morții are viziunea începătorului vieții monahale, Avva Antonie, a profeților, a apostolilor și a îngerilor, dar se roagă să mai fie lăsat pentru a avea timp de pocăință. Contrariați, ceilalți Bătrîni îi spun că nu are nevoie. Avva replică (apoftegma 14): „Drept să vă spun, nu știu dacă am început vreodată”. Același Avvă Sisoe, în timpul vieții, își vede ucenicul ispitit și atunci se roagă: „Dumnezeule, vrei, nu vrei, nu te las pînă cînd nu-l vindeci”. Și Dumnezeu l-a vindecat deîndată (apoftegma 12).
Fiecare Părinte al Patericului are o lucrare proprie și un fel de a fi unic. Cititorul se simte mai aproape de cîte un personaj și privește doar cu coada ochiului pe altul. Există în carte Părinți severi, cu un simț moral riguros, după cum există și Părinți coborîți parcă din basmele copilăriei. La o lectură reînnoită, categoriile se schimbă și fiecare personaj oglindește o altă poveste. Sînt, de asemenea, momente uluitoare, neașteptate într-o astfel de carte, precum acela în care Avva Macarie intră să doarmă într-un templu și își pune o mumie egipteană drept pernă; ispitit de demonii mumiei în somn, dă un pumn mumiei și alungă, pur și simplu, demonii (apoftegma 13, Avva Macarie). Astfel de imagini puternice, de dincolo de înțelegere, se împletesc cu veritabile disertații teologice, cu imperative morale sau exemple luminoase de viață duhovnicească.
De fapt, Patericul nu este o carte care se poate citi o singură dată și nici chiar de la cap la coadă. Fiecare apoftegmă deschide un abis al spiritului, indică o cale și schițează, implicit, o întreagă antropologie. Cuvîntul Avvei Antonie, de exemplu, „unii și-au zdrobit trupurile în asceză, dar fiindcă nu au avut discernămînt s-au îndepărtat de Dumnezeu” nu poate fi rezumat printr-o simplă ierarhie a virtuților duhovnicești și nici printr-o replică implicită dată celor care, pe urma grecilor, considerau că mortificarea trupului eliberează puterile cugetului.
Ce poate înțelege cititorul „obișnuit” din toate acestea? Întrebarea pe care ucenicii o pun frecvent Părintelui lor spiritual, „Ce să fac?“, este și cea a cititorului. Răspunsul nu este ușor de dat, dar el trebuie, în orice caz, mai întîi de toate să risipească înfricoșarea inițială. Apoi, o astfel de carte se deschide singură într-o lectură fără vreun sfîrșit. De exemplu, Lucien Regnault menționează, în Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV, o semnificație cu totul profană și, evident, insuficientă, a cărții: „Hippie-i epocii noastre se pot regăsi oarecum în aceşti oameni care au întors spatele civilizaţiei, culturii, studiilor, bunăstării şi ordinii stabilite”. La polul opus, Antoine Guillaumont identifică idealul vieții monahale, cel pe care Patericul îl desfășoară spectroscopic: monahul este „cel care nu vrea să fie împărţit şi vrea să ducă o viaţă unificată”. Părintele Scrima înțelegea experiența monahală ca pe o modalitate practică de a trăi adevărul teologic al crucii și, am putea spune, în acest sens Patericul este o carte veritabilă de teologie vie.
La întretăierea acestor tipuri de lectură stau, cred, două mesaje pe care această formidabilă carte le transmite cititorului de astăzi. În primul rînd, este vorba de esențializarea maximală a vieții. În al doilea rînd, despre întruchiparea blîndă, familiară a idealului sfințeniei.
Esențializarea despre care vorbește Patericul este, pe alocuri, de neînțeles și se însoțește adesea cu o altă virtute, cea a ascultării. De exemplu, Avva Antonie spune (apoftegma 38): „Pe cît posibil, călugărul trebuie să-i întrebe pe bătrîni şi cîţi paşi trebuie să facă şi cîte picături de apă trebuie să bea în chilie, ca să nu greşească nici în privinţa acestor lucruri”. Simplitatea radicală a vieții (redusă la rugăciunea neîncetată și la împletirea coșurilor), îndepărtarea de oameni, sărăcia chiliei, înstrăinarea metodologică constantă sînt căi spre îndeplinirea idealului monastic, acela al unificării voinței. Interiorizate, toate acestea se transformă într-o scrutare a gîndurilor și într-o curățire fără milă a minții. Evagrie, „intelectualul pustiei”, este exemplar în această privință, iar curățarea minții de reziduurile lumii care își întipăresc chipul în ea corespunde curățirii vieții de gestul inutil, de relația neziditoare sau de cuvîntul fără noimă. Importanța acestui moment al disciplinei spirituale a monahului este probată și de faptul că demonul-vedetă al pustiei, cel mai redutabil adversar al monahului, luptă chiar împotriva lui. Este vorba despre demonul acediei, „al amiezii”, care produce neliniște călugărului, „apoi îl ţintuieşte cu ochii pe ferestre, împingîndu-l să iasă afară din chilie... (sau) să tînjească după alte locuri”, după cum explică Evagrie.
Patericul vorbește însă nu numai de urcușul „anevoios” către cer; din loc în loc, oferă și descrieri ale sfințeniei, văzută de fiecare dată în mod plural, dincolo de vreo definiție sau de vreo obișnuință omenească de a vedea lucrurile. Avva Ioan cel Pitic sintetizează: „Sfinții seamănă cu o livadă de pomi care dau roade diferite, dar sînt udați de un singur izvor” (apoftegma 43). Ce au în comun sfinții, dincolo de împărtășirea Duhului de la care își trag seva, este discreția. Smerenia însoțește constant pe orice erou al vieții duhovnicești, care se roagă, la marginea senectuții chiar, să nu piardă puținul har pe care l-a dobîndit sau să poată pune măcar un început urcușului său. Cînd fac minuni, le fac mai mult fără intenție și cu frică. Exemplar este același Avvă Sisoe care, aflat în rugăciune profundă, este vizitat de un tată care îi așază în față pe fiul său mort. Bătrînul nu a realizat ce se întîmplă și îi spune copilului, care părea că doar i se închină: „Ridică-te și du-te afară”. Acesta s-a ridicat și a ieșit. Iar Patericul notează: „Dar bătrînul s-a întristat, căci nu voise să facă minunea. Atunci ucenicul său i-a cerut [mireanului] să nu mai povestească nimănui pînă la săvîrșirea din viață a bătrînului” (apoftegma 18). Sfințenia Părinților pustiei nu este una orbitoare și nu este trîmbițată în piața publică a orașelor. Ea se dezvăluie discret, cu grija de a nu sminti pe cel aflat încă pe cale. Este mai degrabă rezultatul bucuriei la apropierea de cer și nu o cunună acordată premianților în asceză.
Cititorul contemporan poate citi Patericul prin cele două mesaje ale sale ca pe o carte care îi vorbește despre frumusețea uluitoare a vieții, dezvăluită în momentul în care ea se îndreaptă către izvorul ei de dincolo de lume. Și oricît de întunecată ar fi cromatica lumii de azi, poveștile Părinților aștern peste ea albastrul cerului.
Ioan Alexandru Tofan este profesor univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
Foto: wikimedia commons
