Realismul spiritual: ce pot să sper?

Georges Bernanos

Cuvîntul „robot” și-a făcut intrarea în lumea literaturii odată cu Karel Čapek și „melodrama fantastică” R.U.R., în 1920. Mai tîrziu, în 1942, Isaac Asimov formulează cele trei legi ale roboticii care sugerau cel puțin o concordie între lumea tehnicii și cea a omului. Foarte curînd, însă, robotul ajunge să rupă această pace și să dea chip întregului rău care amenință, din punct de vedere politic și spiritual, omenirea.

Cartea lui Georges Bernanos, Franța împotriva roboților (trad. rom. de Mădălina Ghiu, Tracus Arte, 2021), este scrisă în 1944 și publicată trei ani mai tîrziu. Ea cheamă la judecată întreaga istorie, abia ieșită din lungii ani ai rătăcirii ei supreme. Mai multe lecturi sînt cu putință. Una privește criza morală a unei Franțe care, aflată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, intră într-o vinovată ambiguitate și „anemie morală” numită „pétainism”. A doua poartă de intrare în carte este „Franța eternă”, chipul unei societăți care luptă pentru idealuri îndepărtate, dar care, de mai multe ori, sfîrșește în cruzime și nedreptate. Pesemne, ceea ce lipsește este, după cum afirmă autorul în dedicația cărții, „bunul-simț popular” și onoarea, cele care știu să dea luptei o măsură umană și un chip lipsit de ambiguitate al virtuții. Un al doilea plan al cărții privește confruntarea istoriei cu tehnica (și de aici și surprinzătoarea invocare a – deocamdată – necunoscuților roboți). Acum, Bernanos devine tăios: „o lume cucerită de Tehnică își pierde Libertatea” (p. 15). Cele opt secțiuni ale eseului său descriu, pe un ton amenințător, un sfîrșit al istoriei care se compune din trei instanțe nefericit înlănțuite: statul (prin esența sa, totalitar)-tehnica-imbecilul.

Mai întîi, statul: este un mod de organizare principial dictatorială care „departe de a pretinde că își rezolvă propriile contradicții, de altfel probabil insolubile, el pare dispus, din ce în ce mai mult, să le impună cu forța, prin intermediul reglementării, pe zi ce trece mai detaliate și mai stricte, a activităților specifice” (p. 14). Ca instrument al reglementării, statul se folosește de tehnică, triumful „rațiunii calculatoare”, cum îi spun mulți critici ai modernității, aflată într-un accelerat progres. În fine, imbecilul este cel care admiră eficiența aparatului de stat și este sedus de progresul tehnic: „a fi prea informat, în legătură cu totul, înseamnă a fi condamnat să nu înțelegi nimic, asta e soarta imbecililor” (p. 109).

Dacă Bernanos nu ar fi avut în vedere decît această tristă colaborare a celor trei instanțe, cartea sa ar fi fost doar un trist tablou al nebuniei războiului total, cel care „este însăși societatea modernă, la nivelul ei cel mai înalt de eficiență” (p. 63). De altfel, cel mai adesea a și fost citită astfel, fie ca o profeție (care, zice-se, s-a adeverit), fie ca o ceartă cu modernitatea. Dar autorul francez scrie nu despre istorie, ci „pentru prieteni”, iar paginile sale se recompun, treptat, într-o puternică apologie a speranței. Aceasta este și cheia portretului pe care îl face Élodie Maurot lui Bernanos în La Croix, din 5-6 martie 2022. Autoarea observă un fapt simplu al vieții spirituale, despre care autorul francez scrie mereu: acela că speranța este legată de o promisiune, nu de un fapt. Cel care speră regăsește „spiritul copilăriei”, care înseamnă în același timp o putere infinită de a iubi și un abandon fără rest în puterea iubirii celuilalt. Precum este credința în realitatea poveștilor pentru copii, astfel este și speranța o credință în realitatea spiritului, un „realism spiritual” (după o expresie pe care am regăsit-o la Părintele Scrima), opus „realismului istoric”. Acesta din urmă este definit scurt: „este exact bunul-simț al ticăloșilor” (p. 10). 

Viața interioară presupune o parcurgere plină de speranță a infinitului, fără grija „proiectului” sau a faptelor lumești. Din acest motiv, și este contemplativul, în societatea modernă, un tip suspect: pentru că el nu participă la făurirea paradisului terestru, ci așteaptă cu încredere Împărăția de dincolo de timp. Biserica însăși se destramă, găsindu-și aliați în acele instanțe care nu au altceva mai bun de făcut decît să trebăluiască de dimineața pînă seara pentru a asigura bunul mers al lumii: statul, care se preocupă de reglementarea eficientă a vieții, poliția, care se îngrijește de ordinea socială, în fine tehnica, cea care dorește să se facă lucrurile bine și repede. Bernanos se desparte de această Biserică (și spune că „Bisericile secolului al XIX-lea sînt triste și urîte”), căutînd Biserica adevărată, a lumii interioare și a speranței care vine odată cu ea. Misterul este însuși trupul acestei vieți interioare, materia din care ea este alcătuită. El este cel care dă vieții un „sens”, ceea ce înseamnă nu un răspuns, ci o direcție. Iarăși, Părintele Scrima a intuit această dublă semnificație a termenului. Realitatea spiritului, spre deosebire de realitatea lumii, nu este alcătuită din pietre, ci din miresme și suflări de vînt, iar Întruparea nu este o coborîre a spiritului în vechea lui închisoare, corpul, ci, invers, o ridicare a corpului la înălțimea și invizibilitatea vieții. Imbecilul nu înțelege, pentru că astfel regula realismului lumii se vede încălcată. Și atunci transformă problema spiritului într-o întrebare abstractă, căreia nu îi poate da nici un răspuns: „imbecilii sînt în stare să discute la nesfîrșit despre o problemă oarecare, însă au o deosebită grijă să o pună în așa fel încît să nu fie obligați să o rezolve” (p. 90). 

Cartea lui Georges Bernanos este despre speranță și lumea interioară a omului, deși paginile ei sînt tăioase și acuzatoare. Vorbind constant despre modernitate și Tehnică, ea trimite pe cititor către „generozitate și caritate”. În mijlocul războiului, regăsește demnitatea și bunul-simț, iar realismul lumii se destramă sub lumina realismului Împărăției Spiritului. Într-o notiță din Jurnal citată de Élodie Maurot, autorul francez scrie: „Păcatul ne face să trăim la suprafața ființei noastre” (24 ianuarie 1948, trad. mea). A străpunge această suprafață, a vorbi despre ideal în momentul în care istoria nu oferă nici un motiv a o face sau a căuta Biserica dincolo de cazuistica teologico-politică a vremii este expresia curajului credinței și a asumării fără rest a poruncii christice. În fine, a invoca Franța eternă împotriva statului tehnic aducător de teroare înseamnă a privi, ca un creștin, lumea.

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.