Despre milă, 
dincolo de morală

Dintre toate componentele vie-ții creștine, probabil că mi-la este cea mai rezistentă la o in-terpretare moralizatoare. A a-ră-ta milă sau a face o faptă de mi-lo-stenie ascund, fiecare, o taină care trimite către un orizont ireduc-tibil la simplul ajutor dat cuiva sau la compasiunea arătată într-o si-tuație sau alta. Sursa milei este pre-simțită a fi una nepămînteană, co-ple-șitoare și încărcată de tensiuni care o fac peste putință de asumat in-tegral î-n contextul vieții omului.

Bogdan Tătaru-Cazaban, într-un mic text din Inteligența inimii (Spandugino, 2023), pleacă în căutarea înțelesului milei de la icoana lui Hristos din Muntele Sinai, unde Mîntuitorul este înfățișat într-o tulburătoare asimetrie, cu o jumătate a feței luminoasă și blîndă, iar cealaltă severă și întunecată. Dintre multele interpretări ce pot fi aduse acestui chip, cea a lui Maximos Constas (preluată în text) este cea care interesează aici: este vorba despre relația dintre milă și dreptate, așa cum se va manifesta ea la Judecata de Apoi. Mila și dreptatea sînt una, văzute din perspectiva începutului lor transcendent. Paradoxala lor identitate este însă ireproductibilă în cazul omului, pentru că cele două sînt identice abia în infinitul lor, iar nu ca simple judecăți schimbătoare și circumstanțiale ale oamenilor. 

Lucrurile se complică odată cu lectura textului lui Jean-Louis Chrétien, „Nemărginirea milostivirii la Pascal“ (Nemărginita milostivire, Ratio et Revelatio, 2023). Autorul francez comentează un fragment din Cugetările lui Pascal care deplasează decisiv problema: „Este necesar ca dreptatea lui Dumnezeu să fie nemărginită (énorme), așa cum este și milostivirea sa. Or, dreptatea față de cei condamnați este mai puțin nemărginită și trebuie să șocheze mai puțin decît milostivirea față de cei aleși“. În pagini frumoase și dense, Jean-Louis Chrétien analizează temeiurile teologice și filosofice ale acestei asimetrii care sfidează intelectul comun. Mila lui Dumnezeu „întrece în nemărginire“ dreptatea lui, chiar dacă acest lucru nu poate fi nici înțeles și nici rostit fără a chinui cuvintele. Dreptatea divină se manifestă, clar, pentru că omul este căzut și slab; mila Lui se manifestă, învăluit și tainic, tocmai în ciuda acestei căderi. Ea este continuă, pentru că traversează discret logica pedepsei inevitabile și este absolută, pentru că nu abolește slăbiciunea, ci o confirmă. Jean-Louis Chrétien comentează: „Numai cuvîntul divin dezvăluie răul în goliciunea lui și îl despoaie de justificările sale. Distrugerea vinovăției noastre de către milostivirea divină, dincolo de a produce uitarea, face de neuitat ceea ce a distrus și a demascat o dată pentru totdeauna“ (p. 29). 

Cum sînt atunci posibile, totuși, faptele de milostenie ale oamenilor, pe care Scriptura le cere și care stau mereu sub copleșitorul model transcendent al milei? Jean-Louis Chrétien observă că, cel puțin la Pascal, problema este mai degrabă absentă, toată reflecția fiind concentrată asupra misterului profund al prezenței divine în adîncul slăbiciunii umane. Cu toate acestea, faptele milosteniei au un sens, pentru că ele mărturisesc această prezență: „Nu este vorba despre plătirea unei datorii față de Dumnezeu, căci milostivirea sa oricum este fără măsură, ci despre permiterea înmulțirii darului“ (p. 31).

Marin Tarangul, în teza sa de doctorat despre icoană (acum în curs de publicare la Editura Junimea), scrie pagini spectaculoase despre acest subiect. Văzută din perspectiva modelului ei transcendent, mila presupune absența oricărei diferențe între sursa și ținta ei, între omul „milos“ și cel față de care mila se manifestă. Ea este o formă de prezență și nu o atitudine. Nu poate fi învățată, nici cîntărită, la fel cum se întîmplă și cu bucuria sau durerea. Mai mult, nu vizează vindecarea unei neputințe sau împlinirea unei nevoi. Cel „demn de milă“ nu poate, prin fapta de milostenie, să își depășească starea. Mila se manifestă pentru că „viața însăși, în misterul fragilității sale, este demnă de milă“ (trad. mea); iar manifestarea milei înseamnă a depăși exterioritatea lumii, către profunzimea tainică a vieții. De fapt, în mod concret, astfel de fapte (zise „de milostenie“) privesc dincolo de cel căruia i se adresează și, mai mult, dincolo de cauzele care le provoacă. Nu de multe ori, mila se revarsă asupra lumii întregi sau asupra creației ca atare. Sfîntul Isaac Sirul scrie despre această revărsare într-un fel care zguduie orice suflet. Chiar și răul va putea fi cîndva salvat, își spune mai departe cel milos, într-un vis al apocatastazei, nepăsător față de orice dogmă sau învățătură. 

Această stare plină de har este mai presus de bine sau cel puțin îi stă binelui ca temei și condiție de posibilitate. A face bine presupune, în prealabil, a recunoaște în ființă nu doar o lipsă, un loc gol care trebuie umplut, ci, mai profund, un fluviu al vieții care inundă totul. Binele, precum iubirea, așa cum le descrie Marin Tarangul, sînt formule baptismale în această apă binefăcătoare pe care mila o revelează în mod plenar: „Sufletul însuși este milă și el este cel care caută lucrurile pentru a le introduce în sine, pentru a le arăta milă, a se da lor și a le face să trăiască prin propria sa milă; și, în mod tainic, lucrurile însele caută de asemenea sufletul în măsura în care caută ceva: pentru că, privite mistic, lucrurile nu pot căuta ceva decît atunci cînd sînt ele însele căutate“ (trad. mea). 

Astfel înțeleasă, mila iese cu totul din sfera gîndirii morale și devine, s-ar putea spune, un gest ontologic. Ea face ca lumea întreagă să capete o interioritate, o realitate de felul sufletului, cu care sufletul celui plin de milă se poate împrieteni. 

Îmi închipui că dreptatea, infinită cum este, nu se poate manifesta decît în acest univers al milei, a cărei taină este, după cum spune Pascal, mai mare. „Faptele de milostenie“ țin mai degrabă de această ordine profundă a vieții și nu atît de cerințele unei vieți drepte. Ele sanctifică lumea și nu sînt doar răspunsuri potrivite date poruncilor. De multe ori, în Pateric, Bătrînii care trăiesc în taina milei știu că legile și poruncile nu pot trece înaintea ei: își vînd chiar și mica Evanghelie pentru a ajuta un sărac, mănîncă în Post de dragul celor care au venit să îi vadă sau primesc chiar daruri pentru a-i bucura pe cei care le aduc. Mila este inexplicabilă și neașteptată, dar și cutremurătoare pentru că ea comunică direct cu însuși harul prin care se ține lumea. Din nemărginirea pustiei, ea coboară și inundă faptele cotidiene ale oamenilor, iubirile și durerile lor, făcîndu-le asemenea marilor fapte ale spiritului. Mai mult, deghizată uneori în suferință, mila îi poate face pe scriitori să facă vizibil adîncul vieții în cărțile lor sau pe cititori să nu uite cărțile pe care le-au citit, pentru a le păstra sufletul. Și pentru că nu are o formulă dogmatică strictă, tot o formă anume din cele nenumărate ale milei poate fi cea care îl făcea pe Marin Tarangul, într-un mic text de tinerețe nepublicat, să exclame privitor la călugării Jaina: „Să aperi viața cu o firavă măturică, iată un gest care este pe atît de simplu, pe cît este de adînc!“.    

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.