Nu vă temeți!
În istoria ruginită a ultimului deceniu comunist, cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea răsună cu limpezime și putere: „Nu vă temeți!”. Mai întîi, în Piața Sfîntului Petru, pe 22 octombrie 1978, îndemnul este îndreptat către cei care se ascund de Hristos și nu vor să îi deschidă poarta sufletului lor. După puțin timp, în Polonia sa natală, se adresează celor care nu știu cum să înfrunte un regim brutal și îngust la minte, care înăbușă conștiințe și murdărește suflete. Pe parcursul întregului pontificat, îndemnul vorbește lumii întregi: modernității care și-a pierdut credința și a dobîndit în schimb frica de necunoscut; creștinilor, cărora le este teamă de întîlnirea cu aproapele lor; tuturor oamenilor, la întîlnirea inevitabilă cu propriul sfîrșit.
Frica este, în creștinism, o temă stranie. Hans Urs von Balthasar observa în 1951 că ea încă nu dispune de o tratare teologică sistematică. O va face chiar el însuși, în Creștinul și frica (1951, trad. rom. de Lorin Ghiman, Galaxia Gutenberg, 2016). Textul, dens și plin de referințe, atît biblice, cît și filosofice, argumentează ideea că Mîntuitorul transformă și resemnifică în mod radical frica, incluzînd-o (pe Cruce și, mai înainte, în Grădina Gethsemani) în lucrarea complexă a harului.
În Vechiul Testament, spune von Balthasar, există o „frică a celor răi” și „frica celor buni”. Prima este una vană, vecină cu nebunia: „Cel nelegiuit fuge fără ca nimeni să-l urmărească” (Pildele lui Solomon 28, 1). Cea de-a doua este temporară, îngăduită de Domnul doar ca răscruce a drumului către El: „De te culci, nu-ţi va fi teamă, iar de adormi, somnul tău va fi dulce” (Pildele lui Solomon 3, 24). În Noul Testament, partajul se păstrează, dar este, cum spuneam, resemnificat. Frica celor răi este de găsit în Apocalipsă, în preajma Judecății de la sfîrșit. Ea se mai numește „frică de păcat”. Frica celor buni (frica Crucii) este de găsit la piciorul Crucii, pe care este răstignit însuși izvorul vieții. Cea din urmă, așadar, este mai degrabă frică pentru ceilalți, pentru destinul lumii, nu pentru sine. Ea provine din „solidaritate” față de cei aflați în primejdia întunericului. În al doilea rînd, este o frică în care răsună ecoul „fricii” de pe Cruce, a Mîntuitorului care pătimește în chip real însingurarea și durerea. Este cu totul diferită de prima, pentru că nu este una care se trezește în fața primejdiei, ci una care este copleșită de proximitatea necuprinsului. În Evanghelie, un astfel de moment este și acela, zguduitor în încordarea lui, în care Isus îi spală picioarele lui Petru: „A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?” (Ioan 13, 6). Ultimul aspect reprezintă pecetea unică a fricii creștine: credinciosul trece de la frica cea rea la frica mîntuitoare, „iar între ele, separîndu-le, se află în mod necesar zona lipsei de frică, ce este caracterizată de strălucirea credinței, iubirii și speranței” (p. 73).
Lipsa de frică a creștinului, alături de virtuțile speranței, credinței și iubirii, marchează, ca interval, momentul în care omul se ridică deasupra lumii, a primejdiei și a temerilor ei și se predă necuprinsului; dincolo de acest moment, frica Crucii intră într-o altă logică, în aceea a sfințeniei: „Nimeni nu e atît de dezarmat precum sfîntul în fața lui Dumnezeu și, de aceea, nimeni atît de pregătit să se lase inundat de orice frică” (p. 108).
Cartea lui Hans Urs von Balthasar poate așadar să nuanțeze îndemnul atotprezent în Scriptură și reluat apoi de Papa Ioan Paul al II-lea: „Nu vă temeți”. Nu este vorba despre curajul inconștient al celui care nu are nimic de pierdut și se aruncă cu capul înainte. Nu este nici semnul încredințării depline că, orice ai face, are cine să te scoată din necaz. Mai degrabă, cum spune și teologul elvețian, lipsa de frică este un „salt”, nu o atitudine. La fel sînt și virtuțile: nu simple stări interioare, ci, din contra, constante și infinite dislocări ale sufletului, pariuri și aventuri.
Întreaga argumentație teologică și filosofică a cărții nu poate fi urmărită îndeaproape aici. Rămîne însă ideea unei situări a lipsei de frică (numită uneori „curaj”) într-un interval al fricii: „Tocmai lipsa de apărare și, văzută dinspre omul natural, slăbiciunea (și, astfel, nu în ultimul rînd și frica) devine acum precondiția esențială pentru bărbăția creștină. Tocmai acolo unde dezvelirea inimii și a vieții se petrece cu adevărat strălucește cel mai pur adevărata forță, care nu e a mea, ci a Domnului” (pp. 107-108).
Unde găsește creștinul obișnuit puterea de a asculta cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea? Cum este posibil curajul în viața de zi cu zi, nu doar ca formă de eroism exemplar? O soluție ar fi aceea de a-l învăța dîndu-i mai întîi tîrcoale, nu direct: de a cultiva acele virtuți care îi sînt înrudite, ademenindu-l în propriul suflet. În marele manual al subversiunii creștine în inima absurdului, Jurnalul fericirii, Steinhardt scrie: „Frica trebuie învinsă. Nu există în lume decît un singur lucru, decît unul: curajul. Iar secretul este să ne purtăm aristocratic. Numai gentileţea, bunătatea, calmul, purtările frumoase au haz”. În traducerea lor omenească, marile virtuți cunosc formule propedeutice spectaculoase și „la îndemînă”: credința este o formă de încredere luminată de imaginație, dragostea înseamnă, în primul rînd, bunătate și politețe, speranța înseamnă bucurie, așteptare calmă, inteligență. Curajul în forma lui maximală pe care ni-l cer Evangheliile se reflectă în demnitate și stăpînire de sine. Toate aceste metode de a locui intervalul și de a aștepta în anticamera sfințeniei sînt forme de răspuns la chemările vieții creștine. Cred că îndemnul „Nu vă temeți!“ este, în ecoul lui abia auzit, mai întîi de toate o invitație la fericire, nu la înfruntare.
Apoi mai există o cale, pe care o putem găsi la unul dintre autorii preferați ai lui Hans Urs von Balthasar, Georges Bernanos. În Jurnalul unui preot de țară, în antiteză cu personajul principal, măcinat de boală și de „frica asta copilărească pe care mi-o provoacă suferința altora”, preotul din Torcy este întruchiparea unei credințe sănătoase, vesele și copilărești. Încă din primele pagini, naratorul scrie: „Comportarea lui față de mine m-a cam dezamăgit pentru că îi este silă de confidențe și știe cum să-ți taie și ție gustul de așa ceva cu rîsul lui puternic de om cumsecade, altminteri mult mai fin decît înfățișarea. Dumnezeule mare, ce-aș mai dori să am sănătatea lui, curajul și echilibrul său”. Astfel de oameni sînt, poate, cei cărora „Nu vă temeți!“ le sună simplu, firesc, precum o chemare la sărbătoare.
Ioan Alexandru Tofan este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
Foto: Papa Ioan Paul al II-lea (wikimedia commons)
