Alte vieți
Poetul (așa cum îl vede Marin Tarangul): este un personaj ciudat, după care toți întorc capul. Viața lui este seducătoare, devine repede ea însăși material literar, dar cu greu poate fi luată pe cont propriu și trăită ca atare. Asta pentru că poetul, spune Marin Tarangul în cartea despre prietenul său Nichita Stănescu, „este exemplarul de referință pentru neobișnuitul unei vieți. (...) Deci, a spune că poetul nu duce viața celor obișnuiți înseamnă că această viață este diferită, nu pentru că ea dorește să se îndepărteze de obișnuit, ci pentru că este o viață care își aparține sieși”. Materia din care este alcătuită acest fel de viață este imaginarul, prin care eternitatea pătrunde adînc în fibra temporalității noastre grăbite. Prin aceasta, viața poetului capătă forța unui destin: ea se hrănește din sine însăși, transformă memoria în materie a percepției. Viața „funcționărească” e obișnuită, pentru că ea decurge „după cum se obișnuiește”; cea a poetului este neobișnuită pentru că este irepetabilă, se adîncește în propriul trecut ca într-un abis fără capăt și reface lumea din culorile și formele pe care le găsește acolo: „el deține arta de a-și retrăi propria viață, de a-și extrage prezentul din imaginarul cel mai rodnic al trecutului său”. Necunoscutul și cunoscutul se întretaie în viața poetului (și doar într-a lui) într-un „punct vid” unde se bîntuie reciproc. Marin Tarangul vede în acest punct condiția de posibilitate a unui destin.
Boemul (așa cum îl vede tot Marin Tarangul): este un alt personaj ciudat, care însă pare mai degrabă suspect. Locul lui este, după o serie de manuscrise ale lui Tarangul, între Werther și Stavroghin. Este legat de un „mediu de contagiune” obscur, precum sînt cîrciumile și speluncile. Nu este însă un chefliu desăvîrșit, pentru că nu le frecventează decît pentru sentimentul de libertate pe care îl găsește aici. În același timp, contemplă marile probleme ale vieții și dă tîrcoale multiplelor ei sfîrșituri. Nu le rezolvă, ci se hrănește tocmai din imposibilitatea oricărei rezolvări. Boemul este pîndit mereu de ratare și eșec, pentru că nu îi pasă de soluțiile salvatoare ale „gloatei”. Nu este, iarăși, un antisocial programatic, ci unul circumstanțial: lumea lui sînt „amicii” și asta e suficient. Definiția cea mai cuprinzătoare pe care o găsim la Marin Tarangul: „viața nu poate fi programată – ăsta e sensul boemei”. Dacă poetul se hrănea din necunoscutul vieții, boemul se delectează cu indeterminarea ei: devine un „artist nomad sedentar”, cu o formulă a lui Tarangul prin care se descoperă și uluitoarea vecinătate cu personajul radical al vieții spirituale, călugărul. „Există călugări boemi?” este o întrebare rămasă fără răspuns în fragmentele la care mă refer în aceste rînduri. Dar „nomadismul sedentar” de aici nu poate fi străin de „stabilitatea în itineranță” care, pentru Părintele Scrima, corespundea stării monahale. Felul în care cele două înțeleg să se apropie ține de taina și de neașteptatul vieții care, cum știm, nu judecă și nu împarte niciodată după criteriile și obișnuințele oamenilor.
Ratatul (așa cum îl vede Cioran, repovestit minunat de Angelo Mitchievici): un al treilea personaj ciudat, pe care lumea îl disprețuiește. Cioran este impresionat de un personaj al copilăriei sale, un bețiv care, după ce primește o moștenire, decide să petreacă pînă la capăt și să „irosească viața” (puțină, cît i-a mai rămas). Așadar, bea și cîntă (merge și la bordel, după o variantă a amintirii) pe ulițele pustii ale satului, cît toată lumea este la muncă. Altfel spus, se risipește și ratează ținta. Care țintă? Angelo Mitchievici comentează euforia lui Cioran în fața acestui episod: „vede aici nu o slăbiciune, ci o putere, vede în irosire un plin care se consumă fără profit. Vede în alegerea acestui țăran decizia unui om puternic, vede în ea un act de voință care desfide norma, bunul-simț” (Farmecul vieții distruse. Cîteva reflecții despre ratare, 2022). Ce este ratarea, care în tinerețe l-a înfricoșat atât de mult pe Eliade, iar pe Cioran, la maturitate, îl delectează metafizic? Ratarea reprezintă un eșec ontologic, o neîmplinire sau o „ne-punere în operă”. Nerealizarea unei opere sau a unui rezultat final al vieții transformă însă viața însăși în operă: ratatul devine un personaj și întruchipează lupta cu fantasmele înălțimilor pe care omul ar trebui să le cucerească. „Patima eșecului” care circumscrie ratarea cioraniană nu este aceea a neantului pur, ci a jumătăților de drum și de măsură. Astfel, în urma lucrurilor pe care personajul nu le realizează și a celor pe care nu le poate realiza rămîn resturi, fragmente de destin și schele care nu sprijină nici un zid.
Nostalgicul (așa cum îl văd Eminescu sau Blaga): un al patrulea personaj ciudat, de care lumea mai degrabă rîde. Înecat în adverbe indefinite ca odată sau atunci, nostalgicul pare a fi un singuratic. De fapt, nu este, dar interlocutorii lui sînt străvezii și muți. Nostalgicul recompune lumea din fragmente cît se poate de vii ale depărtărilor, pe care le ascunde prin cotloanele prezentului, ca mai apoi să le regăsească după bunul plac. Este un subversiv, pentru că infiltrează adînc în lucrurile din fața sa culori și sunete din altă lume, pînă cînd primele se sparg sub povara celor din urmă. „În mine se mai vorbește și astăzi despre tine”, scrie Blaga. „Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri / Redeşteptînd în față-mi trecutele nimicuri”, scrie și Eminescu. Nostalgicul nu fuge din prezentul său, ci luptă cu el în numele lui odată sau atunci. Fragil și stingher, știe însă cum să sfideze legile bătute în piatră ale timpului pentru a introduce, pe ușa din dos a realității lipsite de gust în care trăiește, Paradisul însuși. Aparenta lui suferință, așa cum greșit o privesc cei din jur, este de fapt o specie a atenției: lumea pe care o articulează, în mijlocul și în ciuda prezentului, se alcătuiește din așteptări și întîrzieri. Dă ocol sufletului său, îl învață să privească și să își spună povestea care e numai a lui. Deși scrie poezii triste, cred că nostalgicul este un om fericit.
Toate aceste vieți se hrănesc cu posibilul, mai mult decît cu realitatea lumii în care se petrec. Personajele care le întruchipează sînt euforice, trăindu-și marginalitatea ca pe un privilegiu și un spectacol. Singurătatea, stranietatea lor și aventura în care se angajează îi îmbracă într-o ținută eroică, iar oamenii „obișnuiți” îi privesc cu invidie pentru asta. Or, în cuprinsul mai larg al lumii, o stranie alchimie îi face inseparabili: între viețile noastre și „celelalte” vieți stau povestitorii, profeți ai boemiei, ratării, nostalgiei sau ai poeziei, precum Marin Tarangul, Cioran și ceilalți. Rolul lor nu este să ne dărîme lumile interioare clădite cu prea multă grijă, ci doar să le împresoare cu neliniștea unei alternative, a unei lumi croite altfel, din ceea ce lumea noastră lasă deoparte. Necunoscutul, indeterminatul, ruina sau așteptarea formează o nouă textură din care se croiesc poezii, cîntece, personaje și, dacă le dăm crezare povestitorilor, chiar destine.
Ioan Alexandru Tofan este profesor univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
