Rugăciunea Domnului Teste
Paul Valéry făcea într-o prefață la Domnul Teste afirmația stranie după care „teologia se reîntîlnește cam pretutindeni” (ed. rom., Tracus Arte, 2017, p. 6). Pe de altă parte, în Caietele sale anunță, în felurite moduri, „dispariția practică a noțiunilor transcendente” (Cahiers II, Gallimard, 1974, p. 567, trad. mea), astfel încît cuvintele din prefață par la început cel puțin neobișnuite. Însă circumstanța formulării lor în locul amintit deschide, altminteri, interpretarea. În continuarea lor este evocată și reducția plină de tinerețe a elanului creator la ceea ce aparține în mod real doar propriului suflet, dincolo de ce spun cărțile de literatură sau filosofie. Aici, în singurătatea sinelui, are loc și confruntarea cu idolii gîndirii, cu incoerența limbajului teologilor și cu obișnuința de a ne falsifica senzațiile pentru a le transforma în mistică. Tot aici, în această singurătate, se naște și Domnul Teste, care „nu este altceva decît demonul însuși al posibilității” și care „e stăpînit de preocuparea de a determina tot ceea ce îi stă în putință” (p. 10). Așadar, teologia se reîntîlnește pretutindeni, dar mai cu seamă în refuzul de a o lua de-a gata, neglijent și nereflectat: în încercarea de a gîndi și de a duce pînă la capăt gîndul.
Regăsirea întrebărilor (și a neputințelor) teologiei prin Domnul Teste, acest personaj singular, „himeră a mitologiei intelectului”, este fereastra întredeschisă prin care încerc să citesc paginile lui Paul Valéry. Doamna Teste își caracterizează soțul în scrisoarea ficțională către autor într-un fel care îl aruncă în chiar inima paradoxului vieții: el este un „mistic fără Dumnezeu”, absorbit de claritatea gîndirii, dar căruia îi lipsește „speranța”, ingredient fundamental al sufletului aflat în pace cu cele de dincolo de lume.
Relevant, în textele care constituie viața literară a Domnului Teste, este că acest personaj nu vorbește deloc despre Dumnezeu, dar consemnează, în „Jurnalul” său, două rugăciuni. Prezența lor inexplicabilă poate fi oarecum clarificată, iarăși, prin apelul la Caiete unde, într-un fragment din 1939, Valéry își arată revolta față de rugăciunea lui Pascal „pour demander à Dieu le bon usage des maladies” (1660): împreună cu toate celelalte convenții ale limbajului teologic, și aceasta îl devalorizează de fapt pe Dumnezeu, transformîndu-l în instrumentul sau ținta dorințelor, fricilor sau speranțelor celui care se roagă. Din contra, rugăciunea adevărată este cea care nu îl reduce pe Dumnezeu la dimensiunile meschine ale omului, ci îl menține în locul pe care dimensiunile umanității nu-l pot cuprinde. De aici și cuvintele Domnului Teste: „Tu ești pentru mine stăpînul întunecimii în care mă uit atunci cînd gîndesc și pe care va fi scrijelit gîndul cel din urmă. Ci, dăruiește-mi mie, tu Întunecime –, dăruiește-mi gîndul cel din urmă... Însă în general orice gînd oarecare poate fi gîndul cel din urmă” (p. 55).
Din viața interioară limpezită prin rigoare și luciditate dispar așadar mai întîi de toate idolii. Ei îl concep pe Dumnezeu conform unor fantasme colective, însoțite de imprecizie și de cuvinte vagi care țin nu de mister, ci de scurtătura pe care o găsește la un moment dat o inteligență leneșă. Gîndurile ultime, cum spune și rugăciunea, nu sînt ultime pentru că vorbesc de realități ultime, ci pentru că în ele inteligența se oprește, își încheie aventura de a gîndi pînă la capăt ceea ce este de gîndit. Transcendența derivă din acest moment final al gîndirii și nu stă nicidecum la începutul ei: „gustul, și uneori talentul transcendenței – înțeleg prin aceasta o discontinuitate reală, mai neîndoielnică decît orice continuitate intenționată, cu sentimentul de a fi ceea ce trece nemijlocit de la un lucru la altul, de a răzbate cumva prin cele mai diverse ordine – ordine de mărime, puncte de vedere, adaptări neconforme... Și brutale reîntoarceri la sine, întrerupînd orice; și imaginile bifurcate, formele trilobate ale atenției, corespondența într-o altă lume dintre lucruri fără legătură într-a lor... Sînt eu” (p. 66). Precum Bach, cel care – spune Valéry – nu ar fi găsit claritatea sau măiestria sunetelor sale dacă ar fi crezut că muzica sa locuiește în stele, transcendența reprezintă limpezimea cristalină a marginii unei gîndiri, a încercării de sine care nu poate merge mai departe, și nu reperul preexistent, exterior al acesteia. De aici provine și suspiciunea lui Valéry față de orice revelație sau formă de teologie tradițională, care locuiește în cărți și în cuvintele „străinilor”.
Rugăciunea Domnului Teste, împreună cu celelalte fragmente ale lui Valéry, trasează o limită discursului teologic, în măsura în care acesta este așadar purificat de orice formă de exterioritate. Chiar existența lui Dumnezeu este afirmată din loc în loc avînd însă mereu în minte întrebarea cu privire la sensul subiectiv al acestei existențe: „Ce semnificație are” această existență? (Cahiers II, p. 661, trad. mea). Într-un alt fragment, Valéry formulează mai clar ideea, întrebîndu-se ce semnifică credința independent de realitatea în care crede, așadar credința „în ea însăși”, împreună cu ecourile ei „armonice” și expresiile ei accidentale, legate de experiențele, circumstanțele și condițiile ei subiective. În această calitate de mișcare a sufletului, credința iese din puterea idolatriei, a realității presupuse și ajunge să construiască viața interioară a subiectului, a unui „magnific subiect”.
În acest moment, caracterizarea Doamnei Teste devine mai clară: paradoxalul „mistic fără Dumnezeu” nu indică o formă de necredință, ci, dimpotrivă, pe cel pentru care credința nu este legată de o exterioritate sau de o certitudine incontrolabilă, ci doar de tensiunea propriei existențe subiective. Transcendența, absolutul, „gîndul cel din urmă” devin doar limite ale încercării de a pătrunde lumea cu puterea minții. Nominalist radical și aflat constant pe drumul către propriul său sine, Valéry formulează în Caiete și un adaos la rugăciunea Domnului Teste: „Fiecare trebuie să aibă Mistica sa proprie, pe care s-o păstreze înlăuntrul său cu zgîrcenie, pe care să n-o tulbure cu nerozii teologice, nici cu tradiții, cu toate compromisurile și supunerea prefăcută ce decurg din acestea. Deviza mea a fost: Ascunde-ți Zeul. Deși chiar și acest ultim cuvînt este o erezie, căci l-am luat de la alții” (Cahiers II, p. 611, trad. mea).
Teologia care se regăsește pretutindeni ține pentru Valéry de rigoarea și de amplitudinea gîndirii, ajunsă inevitabil la un moment dat la sfîrșitul posibilităților ei și al țelului ultim al Domnului Teste: „deprinderea de a-mi desfășura întreaga gîndire – de a merge în mine pînă la capăt” (p. 68). Rolul ideii de Dumnezeu se joacă așadar pe scena inteligenței care consumă posibilul lumii într-un mod poetic. Și semnul apariției sale este sfîrșitul, unul care nu se petrece neapărat într-un mod sistemic, închegat sau logic. În varianta din 1896 a textului, Valéry îl vede pe Domnul Teste pur și simplu adormind, pentru că „somnul continuă orice idee”. Luînd lumînarea, iese încet din odaie și lasă în urmă să pătrundă întunericul. În urma oricărei gîndiri stă Întunecimea care are inscripționat numele care nu poate fi găsit nicăieri altundeva. Născut din gîndul din urmă al Domnului Teste, Dumnezeul cel ascuns așteaptă răbdător ca inteligența să își consume drumul, pentru a o înfășura într-un posibil mai cuprinzător, poetic, ireligios și rece.
Ioan Alexandru Tofan este profesor univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
