Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul

Fragii sălbatici

Într-un număr din 1968 al revistei România literară, Marin Tarangul face o cronică a filmului Fragii sălbatici, al lui Ingmar Bergman. Ca în majoritatea textelor sale, faptul concret, gîndul sau forma artistică de la care pleacă dezvăluie treptat o semnificație universală, o problemă străveche și indefinită care le înconjoară. Tarangul știe să coloreze esențe în nuanțele lumii și să se joace în scriitură cu o dublă descriere, care sare jucăuș de la anecdotă sau lucru la gravitatea marilor întrebări și invers. În textul despre filmul lui Bergman caută, de exemplu, prezența destinului, felul de a fi al adevărului unei vieți. În această lume „plină de destin” a regizorului suedez, visul este o prezență care articulează un astfel de adevăr, iar Marin Tarangul dă și condițiile unei lecturi „ontologice” a visului. 

De aici, prima întrebare: „Care ar fi legea căreia visul se supune, ca să descopere un adevăr?”. Și răspunsul pe care îl dă: „Această lege ar spune că: adîncimea unui flux ascuns de existenţă se descoperă tot printr-o nedeterminare în abscons. Că ceea ce se ascunde se lasă văzut printr-o parte şi mai ascunsă; că subteranul îşi dezvăluie intensitatea printr-un zgomot straniu şi întunecat. Că, atunci cînd cobori în adînc, se vede sau se aude ceva din şi mai adînc, care face din coborîrea în adînc o rădăcină a materiei spiritului”.  

Ideea cuprinsă în fragmentul dens de mai sus poate fi întîlnită și mai tîrziu, în multe texte ale lui Marin Tarangul. Ea este lămurită mai jos: un lucru important (se poate citi „adevărat”) este acela care nu-și este suficient și nu își află sensul doar în sine: el trimite la altceva, mai adînc sau mai limpede, la un orizont sau la o necesitate căreia mintea individului i se supune, ca și cum ar abdica în fața valurilor. Destinul, „subiectul” filmului lui Bergman, se arată în ambiguitatea visului, care este totuna cu adevărul lui: aici, lucrurile capătă, în mod paradoxal, gustul metalic al definitivului. Prin urmare, visul nu înlănțuie fapte, semne (cum s-a crezut mult timp) sau producții inconștiente: el discerne între lucruri pe cele adevărate de cele iluzorii, cele care își arată ascunsul de cele care se consumă sterp, în imediatul lor. Așa ia naștere realitatea numită enigmatic, în finalul fragmentului citat, materia spiritului. Ea este tocmai „capătul” visului, limpezirea necesității lui. Visul adevărat nu operează doar cu fragmente ale realității: el condensează și produce realitate, la fel cum lumina, uneori, nu dezvăluie obiecte, ci se dezvăluie pe sine, intră în prim-plan și devine propria sa prezență; sau, cu o referință veche, visul devine asemenea unei „gîndiri care se gîndește pe sine ca gîndire”, constituind originea și țelul ultim al lumii. După cîteva decenii, Marin Tarangul reia ideea, vorbind despre natura gîndirii care, la fel ca și visul, condensează și își „materializează” propria ei natură: „gîndul imaterial este atît de plin de forţă şi de capacitatea de a gîndi încît concentrarea lui naşte ceva, se face vizibil, creează o natură fizică, începutul corporalităţii” („Puncte pentru arta teoretică”, în Contemporanul – Ideea europeană, 3-4, 1998). Despre proiectul unui canon al gîndirii, pe care Tarangul îl schițează în jurul anului 1990, voi vorbi cu altă ocazie. 

Dincolo de aceste complicate construcții speculative și de limbajul oarecum nemilos cu cititorul, tema face însă în sfîrșit dreptate visătorilor, acelor personaje privite mai întotdeauna cu suspiciune de către „cei diurni” și puși pe fapte. Visătorii zdruncină realitatea pentru că suprapun, peste materialitatea ei orizontală, „materia spiritului”, care se compune din înălțimi și abisuri, din legături inaparente, toate învăluite în teribila apăsare a inevitabilului. În același timp, visătorii operează prin această suprapunere și o selecție: ceea ce nu poate fi visat devine insignifiant, un rest. Ceea ce rămîne, ceea ce poate fi visat, este destinul: „Asta înseamnă să fii în destin: eşti mereu spre el, pînă la un moment dat cînd restul nu mai interesează. Și acest rest este enorm; enorma fragilitate a utilului, inutilitatea lui. Restul este tot ceea ce nu merită pentru că nu mai rămîne”, se încheie textul despre Fragii sălbatici. 

A doua întrebare a lui Tarangul privește celălalt termen, cel de „adevărat”, și poate fi găsită tot într-un text care face cronica unui film, Evanghelia după Matei, al lui Pasolini. A fost publicat în Contemporanul – Ideea europeană, 7, 1991: „Filmul lui Pasolini pare mai adevărat decît celelalte (despre Hristos, n. mea). Or, Pasolini este un necredincios. De unde-i vine atunci adevărul ăsta?”. Răspunsul: pentru că atunci cînd vine vorba de a înfățișa un adevăr absolut, atenția trebuie să cadă pe primul termen, nu pe al doilea. Reprezentarea unui astfel de adevăr trebuie să se hrănească din rădăcinile și din carnea lumii, nu din lipsa lui de atingere cu lumea. De unde poate fi formulată legea: „Deci, puterea unui adevăr este invers proporţională cu înfăţişarea lui absolută. Puterea adevărului conduce la starea de adevăr, în timp ce absolutul adevărului se ţine mobil, crispat şi principial în afara oricărei stări”. Filmul lui Pasolini încearcă să fie adevărat, în timp ce filmul lui Zeffirelli încearcă să fie absolut. De aici și diferența dintre cele două opere de artă. Adevărul se înfățișează, atunci cînd se adresează omului, ca un chip anume, purtînd pecetea imperfecțiunii lumii, nu ca idee absolută, plată și indistinctă în perfecțiunea ei. În absolut, continuă Tarangul, domnesc indistincția și platitudinea. În „starea de adevăr”, dimpotrivă, nuanța, detaliul și înrudirea cu cel căruia i se adresează: omul.

Cum poate fi înțeles, în lumina celor de mai sus, visul adevărat? Este visul care dă chip ascunsului, adîncimii în care se cufundă lucrurile și care le conferă caracterul inevitabil pe care îl are destinul. Ambiguitatea care poartă pecetea definitivului este semnul său distinctiv. Visul adevărat nu este visul venit de la zei și nici cel țesut din întunericul inconștientului. Este visul aflat la granița dintre eu și lume, născut din confruntarea lor. În acest punct, Tarangul pare la început să îi dea dreptate lui Hegel: gîndirea care devorează lumea ajunge să se devoreze pe sine. Apoi însă îl părăsește pe filosof: din această autoconsumare nu rezultă o logică, ci un vis. Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale. 

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.