Filosofie și muzică. Gabriel Marcel

În dialogurile cu Pierre Boutang, Gabriel Marcel mărturisește la un moment dat că improvizațiile pe care le făcea la pian erau pentru el precum o rugăciune de dinainte de orice rugăciune prin cuvînt: „Ceva care urca din profunzimile ființei mele, o anumită modalitate de a mă regăsi pe mine însumi”. Și, odată cu propriul sine, de a regăsi lumea. Apropierea dintre filosofie și muzică, pe care o vede mai profundă și mai misterioasă decît cea dintre filosofie și dramaturgie, îl trimite pe Gabriel Marcel către o idee vag heideggeriană, pe care nu o dezvoltă în acest dialog, a unei „ascultări muzicale”, o atitudine care învăluie și debordează experiența înțelegerii.

Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei, o desfășurare care articulează în același timp: unitatea ființei (totalitatea ei), dincolo de formele ei separate; participarea la această unitate, dincolo de contemplarea ei exterioară; accesul concret la inima lucrurilor, dincolo de sesizarea lor abstractă.

Ce poate fi „ascultarea muzicală” a lucrurilor? Pasiunea, dar și imprecizia cu care vorbește despre ea autorul Jurnalului metafizic sugerează că, pentru a răspunde la întrebare, mai nimerit este să pornim din interiorul muzicii decît din cel al filosofiei, unde cuvîntul creează doar chinuit și parțial spațiul intimității căutate. De fapt, în finalul unui text din 1965, Aperçus sur la musique dans ma vie et mon œuvre, Marcel și spune că, mai degrabă decît un filosof existențialist, este un „ascultător”, și astfel reflecția asupra realității (ideii) muzicale precedă, pentru el, pe cea asupra conceptului.

Teoretizările și polemicile în care intră autorul francez sînt cu greu inteligibile. Dă mereu tîrcoale răspunsului, procedează mai degrabă negativ și este iritat de faptul că un cuvînt, precum cel de „sentiment” (eliberat, desigur, de suportul său individual) mai degrabă ocultează decît dezvăluie esența muzicii, deși pare cel mai potrivit a o circumscrie. Intuitive sînt însă pasajele în care, eliberat de sobrietatea filosofică, vorbește despre compozitori și încearcă să le surprindă, plastic, „ideea”: masculinitatea lui Beethoven din Simfonia a V-a, tremurul unei inimi înstrăinate și aservite la Schumann, în fine starea de grație în muzica lui César Franck (unul dintre muzicienii săi cei mai dragi, alături de Claude Debussy). Despre Franck scrie, în Réflexions sur la nature des idées musicales: l’Idée chez César Franck (1920): „Nu cunosc nici o idee mai puțin plină de sine, altfel spus una care să revendice mai puțin omnipotența. Un fel anume de timiditate iremediabilă însoțește, în ea, certitudinea cea mai înaltă” (trad. mea). Frazele muzicale ale compozitorului francez descriu, în succesiunea lor, „consolarea” care vindecă înstrăinarea, sugerînd în același timp împăcarea și liniștea în prezența celui de neatins. Alte descrieri ale ideii muzicale din textele lui Gabriel Marcel variază în intensitate plastică. Avem, pe de o parte, observații generale privind modul în care se articulează, la Franck, intimitatea, în contrast cu intenția cosmică a lui Wagner (Réponse à l’enquête de „Images musicales”, 1945). Întîlnim, în alte locuri, analize mai țintite care arată cum este posibilă articularea acestei idei. În ultimul caz, interesantă este observația din textul apărut în 1920, amintit mai sus, după care rolul semitonurilor în muzica lui Franck este acela de a descrie cu precizie contururile experienței suferinței, „întrupînd-o”, în loc să o sugereze doar „vag” și „stilizat”.

Dincolo de această formidabilă fenomenologie (recunoscută de Marcel ca fiind singura perspectivă filosofică posibilă asupra muzicii), se pune întrebarea cu privire la felul de a fi al muzicii ca atare, cel care provoacă experiența fundamentală a „ascultării”. Cum spuneam mai sus, în acest punct cuvintele lui Gabriel Marcel încep să își arate neputința. Într-un fel de reducție, acesta se îndepărtează mai întîi de teoriile „radicale” cu privire la ontologia realității muzicale: „muzica absolută” sau „obiectivă” (Boris de Schlözer), pe de o parte, muzica văzută ca simplu limbaj care reprezintă o trăire oarecare, pe de alta. Pentru Marcel, muzica este un sentiment care s-a transformat în esență (Humanisme et musique, 1954) și capătă caracterele adevărului. Ea întruchipează ideea, ceea ce compozitorul descoperă ca pe o relație personală cu misterul ființei, o „direcție” a existenței care, în anumite texte teoretice sau în piese de teatru, devine „o ființă vie” (Réflexions...). Trupul pe care îl capătă ideea este universul magic în care ascultătorul intră și regăsește acolo pe compozitor. Cei doi participă asfel la o experiență în care ființa se rearticulează, capătă un chip recognoscibil și o respirație care reînnoadă firele destrămate ale lumii. Nici unul dintre elementele care compun „obiectul muzical”, compozitorul, ascultătorul, portativul sau interpretul, nu capătă întîietate în acest scenariu al experienței muzicale. Toate fac posibil spațiul unei experiențe a ființei care este, esențialmente, înnoită, proaspătă.

Cîteva formulări aproximează această idee: în Musique comprise et musique vécue (1927), „cu cît ne îndepărtăm de zona în care ideea înseamnă un plan de acțiune, o colecție de acțiuni ce urmează a fi îndeplinite (...) cu atît ideea, cred, se apropie de melodia pe care compozitorul o intuiește și în jurul căreia se livrează eforturilor și încercărilor de a o elibera, la fel cum este eliberat un izvor sau un filon de aur” (trad. mea); în La musique et le règne de l’esprit (1940), „această afirmație (ideea muzicală, n.n.) se va transforma pentru interpret și ascultător într-o chemare puternică, într-o invitație stăruitoare de a o recrea și de a o asuma” (trad. mea); în Réponse..., „este foarte clar că lucrarea muzicală, ideea muzicală nu se raportează la un subiect izolat, închis în propria sa conștiință. Din contra, este spațiul unei întîlniri reale. Și în funcție de astfel de întîlniri se definește și realitatea muzicală, nicidecum în relație cu o rațiune abstractă, care se dezvoltă conform unei dialectici inflexibile” (trad. mea).

A vorbi despre o „ascultare muzicală” înseamnă așadar a vorbi despre posibilitatea unei experiențe vii pe care subiectul o face în relație cu totalitatea ființei. O experiență pe atît de variată, plurală și intensă pe cît au fost intuițiile și reveriile compozitorilor de-a lungul istoriei muzicii.

_____

Notă: textele despre muzică ale lui Gabriel Marcel sînt inaccesibile în limba română. Ele se găsesc în Gabriel Marcel, L’Esthétique musicale de Gabriel Marcel, ed. Jeanne Parain-Vial, Cahiers de l’Association „Présence de Gabriel Marcel”, 2/3 (Aubier, 1980) și, parțial, în traducere engleză, în Gabriel Marcel, Music and Philosophy (Marquette University Press, 2005).

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.