Marin Tarangul, un nerecunoscut
Marin Tarangul nu a avut parte de exegeze savante și nici nu a stat în centrul discuțiilor sobre de pe culoarele academice. Cred însă că soarta cărților sale nu i s-ar fi părut neinteresantă. Ele și-au găsit un loc, cum nu se poate mai nimerit, pe rafturile anticariatelor. Puțini le caută, dar cei porniți pe urma lor le află într-un rai al mirosului stătut de hîrtie veche, înghesuite pe rafturi care stau să cadă, în vecinătăți ciudate (Swedenborg-Tarangul-Tatarkiewicz). Costă cîțiva lei și pe paginile lor stau scrise, la nimereală, numere de telefon, adrese, exclamații sau gînduri adînci. Biblioteca lui, aflată la Colegiul „Noua Europă”, este la fel: cărți vechi și noi, despre alchimie sau Hegel, ediții aproape complete Kant, artă, mitologie, enciclopedii, literatură (relativ puțină), teologie din plin, cam tot ceea ce cultura europeană „de performanță” consideră astăzi inactual.
Poate că locul ideilor lui Marin Tarangul este într-adevăr în clarobscurul raftului de anticariat și nu pe vreo masă de academician. Cu atît mai mult cu cît, citindu-l, te întîlnești cu o respirație matinală a gîndului și cu o hoinăreală a cuvîntului greu de urmărit pentru cei îmbrăcați la costum. Cărțile sale au o atmosferă de laborator alchimic și o ascuțime de orizont de cîmpie. Licențiat în teologie și istoria artei, doctor în filosofie la Sorbona și Institutul Catolic din Paris, încă o dată doctor la Institutul de Studii Orientale, poet, scriitor de basme, scenarist la Animafilm, Marin Tarangul pare că a scris despre tot. Dacă cititorul pornește pe urma unor teme sau a unor probleme, ajunge să rătăcească. La fel, și dacă urmărește să afle vreun comentariu „original” la vreo carte de filosofie, vreo deslușire sistematică a vreunei idei sau opere de artă. Cititorul care ar vrea să afle părerea lui Marin Tarangul despre Hegel nu va găsi un text despre Hegel, ci, în primul rînd, notițe mărunt scrise pe paginile edițiilor sale din bibliotecă, trimiteri și aluzii în celelalte texte sau anumite reflexe stilistice ale scriiturii (mai degrabă, în acest caz, ironice).
Este însă posibilă conturarea unui chip interior al lui Marin Tarangul, plecînd de la o metodă proprie de a vorbi și, mai ales, de a privi. Dar acest chip nu clarifică nimic. El doar conturează un mister, prezența vieții celui înfățișat, dincolo de simpla lui recunoaștere. Ghidul pentru această înțelegere a chipului este autoportretul sau, într-o ocurență cotidiană, privirea în oglindă. Marin Tarangul vorbește despre stupoarea care însoțește această oglindire în „Privirea lui Rembrandt”, din Predici profane: „Chipul meu este misterul meu numai față de mine însumi și numai atîta vreme cît îl privesc în față; adică numai cînd necunoscutul meu îmi răsare în față ca ceva de nerecunoscut, ceva care sînt eu însumi arătîndu-se mie însumi ca nerecunoscut”.
Prin urmare, ce linii tainice compun chipul nerecunoscut al lui Marin Tarangul? Mai întîi de toate, urma unui cuvînt: „acrotatic”. Teza sa de doctorat în filosofie, susținută în 1985, cum spuneam, la Paris, se intitulează „Icoana, experiență și realitate – discurs acrotatic”. Într-o notă lămuritoare este explicată etimologia termenului. El derivă din grecesul acros, care desemnează punctul extrem, apogeul (din punct de vedere fizic sau, ca la Platon, din punct de vedere spiritual). Între sensurile care se adaugă în timp, observă Marin Tarangul, se regăsesc: cel de „plenitudine” a unui fenomen, de exemplu, noaptea cea mai întunecată, ca la Pindar sau Sofocle; cel de „intensitate extremă”, ca la Epicur; cel de „profunzime” a sufletului, la Euripide; cel de „completitudine” sau „excelență”, în texte patristice. În concluzie, notează Tarangul, „trebuie reținut că acros califică o realitate integral manifestă și desemnează extremitatea în sensul profunzimii” (trad. mea). În ce sens este teza sa despre icoană un discurs acrotatic?
Încă de la început (și acest fapt stîrnește mirarea lui Jean Greisch, membru al juriului din partea Institutului Catolic din Paris), este un discurs care se sustrage oricărei specializări. Orice perspectivă teoretică asupra icoanei reifică și simplifică experiența vie a sufletului care se livrează rugăciunii în fața acesteia. Dimpotrivă, discursul acrotatic vorbește despre această experiență vizînd extremitatea profundă a sufletului, interioritatea lui nepătrunsă care se revelează odată cu încrucișarea celor două priviri, a rugătorului și a prototipului care îl cheamă din interiorul icoanei.
Icoana este, în teza lui Marin Tarangul, doar o metodă: un reper esențial al experienței în care sufletul își descoperă interioritatea și, odată cu ea, necunoscutul (l’inconnu) care îl învăluie dinăuntru. În fața icoanei, omul coboară în sine. Sau, cum scrie într-o prezentare a tezei de doctorat apărută în Revue des Études Slaves în 1986, „sufletul își trăiește întruparea acrotatică trăindu-și propriul necunoscut: acest necunoscut a cărui prezență se manifestă ca interioritate aflată în Dumnezeu” (trad. mea).
Întîlnim frecvent la Marin Tarangul acest gest, de a identifica îndărătul oricărei realități spirituale o formă de viață livrată necunoscutului, unui dinamism radical care conduce într-un invizibil luminos. Apogeul lumii este de găsit în interiorul ei, care nu-i mai aparține în totalitate. Conversiunea privirii, astfel încît să poată sesiza, la suprafața lucrurilor, interioritatea lor, este „metoda” lui Marin Tarangul: „Vizibilul însuși există și dincolo de văzut: (...) tocmai vizibilul face ca o parte din lucruri să fie invizibile” („Fondul inteligenței”, în Predici profane). Lumea, viața, poezia, gîndul sînt, toate, înțelese doar în măsura în care neînțelesul sau neașteptatul lor devin evidente. Și tocmai această livrare totală către necunoscutul care atrage și se îndepărtează infinit face ca inteligibilitatea lumii să nu fie a unui cuvînt care o rezumă, ci a unei priviri care o parcurge. La întîlnirea dintre viață și scriitură, privirea „acrotatică” este cea care face posibilă poezia, adică „desfigurarea” spirituală a lucrurilor, dar și figura neobișnuită a poetului, cel care nu duce o viață obișnuită. Dar „a spune că poetul nu duce viața celor obișnuiți înseamnă că această viață este diferită, nu pentru că ea dorește să se îndepărteze de obișnuit, ci pentru că este o viață care își aparține sieși” (Prin ochiul lui Nichita).
E posibil ca soarta cărților lui Marin Tarangul să stea în puterea aceluiași destin: să trăiască o viață a lor, apărată de lumina albă a amfiteatrelor, în penumbra fertilă a anticariatelor, acolo unde stăpînesc neprevăzutul, surpriza și, de multe ori, miracolul.
Ioan Alexandru Tofan este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
Foto: Marin Tarangul (YouTube)
