Sărăcia lucrurilor. Despre felul de a vedea al celor simpli
Pierre-Marie Emonet (1917-2000), călugăr dominican și profesor timp de treizeci de ani la Collège St. Michel din Fribourg, este autorul unei scurte trilogii filosofico-teologice centrată pe termenii tradiționali ai metafizicii (Dumnezeu, lume, om, ființă). În limba română a apărut deocamdată doar Dumnezeu contemplat prin oglinda lucrurilor. O filosofie teologică pentru cei umili (Galaxia Gutenberg, 2021, traducere de Ana-Maria Răducan). La o primă vedere, cartea este doar o introducere în filosofie, iar dimensiunea redusă a textului Părintelui Emonet pare că susține această cale de lectură. Disproporția dintre adîncimea întrebărilor puse, cele care au articulat gîndirea europeană de două mii de ani, și puținele pagini ale cărții este însă pusă într-o altă lumină de subtitlul ei. Cei umili (les simples, în original), cărora li se adresează autorul, nu sînt, cum majoritatea recenziilor o presupun, neinițiații, cei fără cunoștințe sau lecturi filosofice. Sînt, dimpotrivă, cei cărora minunea creației le vorbește imediat, fără intermedierea unei formări intelectuale și fără vreo „zăbavă speculativă”. Către aceștia se întoarce Părintele Emonet, scriind despre Aristotel și Toma de Aquino, Heidegger și Augustin. Cartea este așadar în primul rînd un exercițiu hermeneutic, în care marile texte ale filosofiei și ale teologiei europene sînt puse să vorbească abrupt limba firescului, a celor pentru care conceptul sofisticat nu are înțeles decît dacă se întruchipează în lumea lucrurilor dimprejur.
Cei simpli se află în posesia unui adevăr pe care îl știu și copiii încredințați de ocrotirea părintească: aceea că lumea, în absența lui Dumnezeu, este prea fragilă pentru a putea exista. Plictiseala despre care vorbește Claudel, lipsa de sens din Dostoievski sau urîțenia pun în primejdie o lume lăsată de izbeliște de Creatorul ei. Așadar, în măsura în care lumea există și este, așa cum e ea, misterioasă și mereu proaspătă, ea este cu necesitate susținută de acțiunea „continuă și tăcută” (p. 27) a Celui care îi dă naștere.
Pentru cei care nu sînt simpli ideea este una veche: pe urmele lui Aristotel, Toma de Aquino a vorbit despre mai multe căi prin care existența lui Dumnezeu poate fi demonstrată plecînd de la insuficiența lucrurilor. În timp, aceste căi au luat denumirea de „argument cosmologic”. Pentru cei simpli este însă vorba despre o evidență care aduce cu sine, dincolo de certitudinea rațiunii, și culoarea unui sentiment. De exemplu, notează Părintele Emonet, lucrurile care tind să se împlinească pe lume, să își actualizeze ființa: un trandafir care își dăruiește mirosul, o pasăre care zboară sau, în fine, un om care își întîlnește destinul. Cum pot ele să își găsească desăvîrșirea, de vreme ce multe dintre suratele lor nu o fac, rămînînd, cum spun filosofii, doar în potență? Răspunsul, pe care Toma îl învață de la Aristotel, este: „Ar trebui o altă Ființă-în-act. Dar această Ființă, acest Act pur nu face munca tufei de trandafir, așa cum gîndea Malebranche. El o veghează, promovînd-o, cuprinzînd-o, ajutînd-o să facă trecerea de la potență la act” (p. 35). Existența lui Dumnezeu, astfel, nu reiese din certitudinea unei deducții, ci din sentimentul că lumea este îngrijită, protejată și ajutată să fie și să își găsească menirea. Privite din locul celor simpli, chestiunile teologice țin mai degrabă de sensibilitate decît de logică, iar diferența dintre ateu și credincios devine astfel doar una de gust.
Consecința acestui fel de a vedea lucrurile este aceea că existența „încetează să ne mai apară ca un fapt banal” (p. 76). Ea este, în formele ei cele mai obișnuite, un miracol care mărturisește clipă de clipă pe cel care o îngrijește ca un părinte. Cu un comentariu mai degrabă stilistic, Părintele Emonet notează și o diferență subtilă între gîndirea greacă și cea creștină: la Aristotel, prezența lui Dumnezeu este cuprinzătoare, la Toma de Aquino ea este și penetrantă: ea este atît de intim legată de ființa fiecărui lucru, atît de adîncă încît ajunge să fie insesizabilă ca atare.
Întreaga cunoaștere teologică pleacă, în carte, din acest punct. Lumea este constant scrutată pentru a descoperi, prin ea, sursa existenței sale. Discret, argumentul cosmologic se transformă într-o rostire despre lucrurile care sînt, nu despre creatorul care le face să fie. Cîteva „strategiiˮ de a privi teologic lumea pot fi desprinse din paginile Părintelui Emonet.
În primul rînd, obișnuința de a vedea prezența divină în lucruri după modelul unei perfecțiuni „oceaniceˮ: una care traversează genurile existenței, fără să se concentreze într-unul anume. Nu există „regiuniˮ privilegiate ale ființei, ci „stăriˮ transparente ale ei. Transcendentaliile (binele, adevărul, unitatea, frumusețea etc.), despre care medievalii spuneau că sînt predicatele universale, numesc aceste stări. Aplicîndu-se tuturor lucrurilor în grade diferite, ele urcă de la cele mai mărunte prin cele mai înalte, pînă la Dumnezeu. Nimic nu este în afară de adevăr, dar nimic nu se identifică adevărului însuși. La fel, nimic nu este cu desăvîrșire frumos, dar frumusețea pîlpîie în toate. Mintea se ridică de la cele ale lumii către creatorul lor în virtutea acestor determinații universale ale celor care sînt.
În al doilea rînd, „marea poezieˮ vorbește și ea despre Dumnezeu în limba lucrurilor. Părintele Emonet îl citează pe Sfîntul Ioan al Crucii: „Dumnezeu, care a făcut toate creaturile într-o clipă, cu o mare ușurință, a lăsat în ele o reflexie a ființei Saleˮ (p. 110). Asemănările dintre lucruri, corespondențele și coexistențele lor întîmplătoare creează o țesătură de semne și urme care anunță, la suprafață, taina adîncului. Jacques Maritain vorbea, de exemplu, despre felul în care Cézanne face vizibilă „autoritatea arhitecturală cu care lucrurile existăˮ (p. 112) și trimite astfel, prin aparența lucrurilor, către miracolul existenței lor. Și Părintele Emonet face un scurt comentariu, amețitor cît un tratat de metafizică: existența lucrurilor vorbește direct despre Dumnezeu, esența lor o face doar „oblicˮ. Faptul că lucrurile ajung să fie este miraculos în sine, mai mult decît orice perfecțiune pe care ar fi capabile să o întruchipeze. Mirarea celor simpli începe aici și nu are sfîrșit.
Cartea Părintelui Emonet descrie miracolul lumii trecînd cu grație de la sobrietatea vocabularului metafizic la mireasma limbajului artistic. Pentru el, „forța plină de dulceață a actului creatorˮ (p. 144) este capătul oricărei căutări, iar existența lucrurilor este taina lor cea mai adîncă, în care se întîlnesc slăbiciunea și noblețea faptului de a fi. Cei simpli știu una dintre marile taine ale lumii, aceea că lucrurile, de la cele mai mărunte pînă la cele mai însemnate, nu există în mod mecanic, ci printr-o uluitoare grijă care le aduce la ființă și apoi le veghează clipă de clipă. În Isaia 40, 15 citim lucruri înfricoșătoare despre insignifianța lumii: „Iată, neamurile sînt ca o picătură de apă pe marginea unei găleţi, ca un fir de pulbere într-un cîntar. Iată insulele care cîntăresc cît un fir de prafˮ. Dar, cu toate acestea, și neamurile, și insulele există și ascund, fiecare dintre ele, minuni, povești și frumuseți felurite.
Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
