Adevărul în oglindă
În Evanghelia după Ioan, cînd Hristos se apropie de Petru ca să îi spele picioarele, acesta din urmă se cutremură și încearcă, firesc, să refuze. Domnul îi spune însă calm: „Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta” (Ioan 13, 6). În Comentariul la Evanghelia după Ioan, Părintele Scrima lămurește pericopa: „Domnul pune în ucenicii săi un fel de semințe pentru o înțelegere care acum le scapă, însă Duhul le va face să încolțească în ei, apoi să înflorească și să aducă rod. Orice viață profundă de credință se întemeiază pe capacitatea de a nu respinge ceea ce nu înțelegem atunci cînd se întîmplă, de a aștepta pînă cînd încolțește sămînța pe care a semănat-o în noi credința, cu condiția să o păstrăm vie, să nu o dăm uitării nimicind-o”. Această perspectivă ține, desigur, în primul rînd de felul în care Părintele Scrima vede legătura dintre hristologie și pneumatologie; totodată însă mai poate spune ceva: că zăbava, răbdarea în fața lucrurilor care par neînțelese sau de neatins, întîrzierea dezvăluirii sensurilor sînt gesturi ale vieții spirituale care vorbesc, într-un anume sens, despre blîndețea și discreția creștinismului. Nu extazul alb (cum spune, spre sfîrșitul vieții, Michel de Certeau) sau fuga spre un capăt al cunoașterii care pîrjolește totul în jur sînt cele care se cer creștinului, ci o inteligentă, smerită răbdare, o întîrziere dinamică, plină de dorul credinței, în culorile și miresmele lumii, pînă în momentul în care vine vremea înțelesurilor.
La Sfîntul Apostol Pavel găsim un alt loc esențial al întîrzierii, de data aceasta manifestată în gestul privirii care încearcă să răzbată vizibilul: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (I Corinteni 13, 12). Lectura clasică a fragmentului sesizează aici reluarea unei teme veterotestamentare, privitoare la revelație și profeție: Numeri 12, 8, unde Dumnezeu afirmă cu tărie excepționalitatea lui Moise între oameni: „Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vede faţa Domnului”. În acest context, „ghicitura” (ainigma) pare a fi semnul unei imperfecțiuni, al unei nedesăvîrșiri în raport cu cunoașterea adevărată, „față către față”, care va urma. Dicționarele specializate, precum cel compus de Walter Bauer, identifică însă mai multe sensuri ale acestui termen: în primul rînd, cel de „ghicitoare”, ceva ce trebuie descifrat, pentru că este neclar; în al doilea rînd, cel de „mod indirect”, mediat de comunicare.
Indiferent de nuanțe, prin punerea împreună a pasajelor din Numeri și I Corinteni, dar mai ales prin tradiția teologică a comentariilor acestui loc, accentul se deplasează spre o subordonare clară a medierii „plină de ambiguitate” față de privirea de dincolo de simțuri, cea „directă”. De exemplu, Sfîntul Maxim Mărturisitorul conchide, în Răspunsuri către Talasie: „Deci toată dreptatea de aici, comparată cu cea viitoare, are înţelesul unei oglinzi, ce reflectă chipul lucrurilor originare, dar nu cuprinde înseşi lucrurile în subsistenţa lor descoperită”. Setea de original, dorința de uniune definitivă cu Dumnezeu, decisive în felul în care Sfinții Părinți evaluează situația telurică a omului, determină o dublă consecință în ceea ce privește statutul medierii: pe de o parte, ea înseamnă „incompletitudine” și „incertitudine”; pe de altă parte, ea este înțeleasă doar prin analogie cu raportul veritabil, imediat, cel de dincolo de vremi.
Dar poate fi medierea gîndită altfel decît prin subordonarea ei față de cunoașterea imediată? Există o literatură vastă dedicată „intermediarului” și rolului său în filtrarea luminii orbitoare care vine de sus. În literatura noastră, Andrei Pleșu, Anca Manolescu, Bogdan Tătaru-Cazaban sau Ștefan Afloroaei pot fi amintiți ca repere. În aceste cazuri, mediul, medierea sînt văzute nu ca statornicire a îndepărtării, ci dimpotrivă, ca sursă a familiarității cu cerul, ca o condiție de posibilitate a frumuseții și ca modelare, din culori și miresme, a transcendenței. Prin urmare, cunoașterea „în parte” despre care vorbește Apostolul ar sugera nu atît incompletitudinea ca semn al erorii, ci ea ar fi, iarăși, doar o formă firească de a reda viziunea completă, desăvîrșită, în felul lumesc de a fi al omului. În plus, ghicitura – nume teologic al medierii – poate fi înțeleasă nu atît ca limită, cît ca o condiție de posibilitate a cunoașterii: o cunoaștere înțeleasă ca întîrziere în preajma formelor lumii și orientată vectorial (ca dor, credință sau mirare) spre un adevăr care nu se arată niciodată ca atare. Într-un alt context și în raport cu o altă lume a gîndului, Anca Vasiliu formulează o definiție „funcțională” a intervalului, care poate vorbi și în numele „ghiciturii” despre care este vorba aici: „Mediul este ceea ce degajă esențialitatea termenilor între care se întinde – în-sinele de imagine al receptării (al privirii adresate/întoarse către sine) și al obiectului privit totodată” (Despre diafan, 2010).
Cromatica hotarului evidențiază așadar, deopotrivă, felul de a fi al lumilor pe care le desparte. Ghicitura, la fel, transformă definiția cerului îndepărtat în taină ce se cere a fi deslușită doar avînd picioarele desfătate de răcoarea noroiului. Creștinismul ca metodă de a locui întîrzierea se sustrage opțiunilor radicale, renunțărilor nemiloase și exclusivităților ontologice. El se manifestă ca dor și așteptare, precum și ca tehnică de a educa privirea, astfel încît ea să sesizeze, în chiar culoarea gri a timpului care trece, albastrul veșniciei.
Între toate cărțile despre hotar, Norii lui Petru Creția este aparte. Ea pune în cuvinte, de multe ori, nenumitul cîte unui sentiment și arată minunății peste care trecem ușor. Dumnezeu nu este un personaj al cărții, dar nu s-ar putea scrie lucruri mai frumoase despre ghicitură decît cele pe care Petru Creția le scrie despre lumină: „La capătul nopții, între orientul alb și negrul occident, lumina spune: iată, amintește-ți în focul amiezii ce am în mine, dur și monocrom, natura mea secretă și multiplă, infinită, desfășurată acuma pe cer, urmînd spre zenitul roșu și coborînd de la el pe trepte tot mai reci, spre întuneric”.
Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
Foto: wikimedia commons
