„Cîntarea Cîntărilor” și tandrețea interpretării

Cu toate că istoricii, filologii și teologii au rezolvat cumva problema, uluiala cititorului rămîne: în inima Vechiului Testament, alături de Ecclesiast (în varianta Septuagintei), se găsește unul dintre cele mai frumoase și senzuale poeme de dragoste: Cîntarea Cîntărilor, zisă „a lui Solomon”. În mijlocul unei istorii a poporului lui Dumnezeu aspru judecată, cu căderi și ridicări neîncetate, cu plîngeri și strigăte de speranță, pocăință, credință neclintită și întunecate lepădări stă un cîntec de dragoste care lovește pe cititor chiar în creștetul sufletului și al cărnii, tăindu-i răsuflarea. 

Nu numai frumusețea versurilor și tensiunea unei vagi narațiuni sînt parcă de neînțeles, ci, mai ales, cenzura ulterioară a lecturii lor. Pe de o parte, citim: „Stîlpi de marmură sînt picioarele lui, pe temei de aur aşezate. Înfăţişarea lui e ca Libanul şi e măreţ ca cedrul. Gura lui e negrăit de dulce şi totul este în el fermecător; iată cum este al meu iubit, fiice din Ierusalim, iată cum este al meu mire!” (Cînt. C. 5, 15-16). Pe de altă parte, în Talmud stă scris: „Cine citește un verset din Cîntarea Cîntărilor socotind-o un simplu cîntec și cine citește un verset în timpul unui ospăț, cînd nu este vremea citirii sale, aduce nefericirea în lume” (apud „Introducerea” la Cîntarea Cîntărilor în Septuaginta, vol. 4/1, Polirom, 2006). La aceasta se adaugă și Părinții Bisericii, care „apără” sensul teologic al cărții prin alegorie: iubirea dintre mire și mireasă este fie iubirea dintre Hristos și Biserică, fie dintre suflet și Dumnezeu, fie imaginea urcușului spiritual. Nunta lor este Nunta Mielului. Pe lîngă acestea, savante excursuri istorice văd în poem o compoziție dramatică, un cîntec de nuntă sau un „poem didactic” al îndrăgostiților (vezi „Introducerea” la Cîntarea Cîntărilor citată aici).

Și totuși, dincolo de toate aceste exerciții alegorice și studii istorice, poemul spune: „Scoală vînt de miazănoapte, vino vînt de miazăzi, suflaţi prin grădina mea şi miresmele-i stîrniţi; iar iubitul meu să vină, în grădina sa să intre şi din roadele ei scumpe să culeagă, să mănînce” (4.16); „Sora mea, mireasa mea, tu mi-ai robit inima numai c-o privire a ta şi cu colanu-ţi de la sîn” (4.9); „Gîtul tău e stîlp de fildeş; ochii tăi sînt parcă iezerele din Heşbon, de la poarta Bat-Rabim. Nasul tău este ca turnul din Liban, ce priveşte spre Damasc” (7.5); „Întîlnitu-m-am cu paznicii, cei ce tîrgul străjuiesc; N-aţi văzut, zic eu, pe dragul sufletului meu?” (3.3). Cum pot fi citite aceste versuri, fără ca interpretarea să le ardă frumusețea și fără ca înțelesul prea adînc să le înece cutremurarea?

O primă soluție vine de la Paul Claudel, cel care vede interpretarea Scripturii sub forma unui dialog poetic. În Paul Claudel interroge le Cantique des Cantiques (1948), spune explicit: „Aici nu este vorba de un comentariu, ci de un poem, de o privire animată de un interes arzător a unui poet al pămîntului aruncată asupra unui poem al cărui autor, se spune, este Sfîntul Duh. Sau, dacă vreți, este vorba despre o autoedificare” (trad. mea). Așadar, poemul trebuie privit, urmîndu-i propria fire, în chip poetic, înainte ca alegoria să îl descifreze: numai în acest mod, după cum mai spune Claudel într-o scrisoare din 1941, poate fi înțeles „cum este făcut” textul sacru. Carnea textuală a Bibliei nu este, în acest dialog poetic cu autorul ei transcendent, pierdută, la fel cum nu este pierdut nici sensul ei spiritual. Poetul, spre deosebire de moralist, poate să vadă frumusețea Duhului în chiar frumusețea cărnii dezgolite, tocmai pentru că, mai întîi de toate, Creatorul este el însuși un inegalabil poet; mai mult, spre deosebire de teolog sau istoric, se poate bucura de asocierile imaginației sau de încîntătoarele surprize ale evenimentului lecturii care, la miez de noapte, dezvăluie o lume a spiritului pe care dimineața nu ajunge să o cunoască. Un exemplu: Claudel este atent, în majoritatea descrierilor mirabile ale Sulamitei, la funcționalitatea organelor, a părților corpului, a gesturilor pe care le integrează apoi într-o dinamică spirituală. Imaginea minunată lasă locul unui mecanism care descrie actul contemplației, al extazului, al bucuriei și nu numai. Mireasa este o lume, o poveste și o mireasmă a revelației care inundă, fără a putea fi împărțită în capitole și alineate, întreaga Scriptură.

O altă soluție o dă Petru Creția. Comentariile sale sînt o lecție de tandrețe interpretativă, chiar dacă, discret, autorul își declară aparteneța la școala literalistă a Antiohiei. Pentru el, poemul este un imn al iubirii, „făcută din esența tuturor iubirilor și din încă ceva, care o face să fie într-un fel anume” (Cinci cărți din Biblie, Humanitas, 2020). Un „universal concret”, care uimește tocmai prin singularitatea lui? Făpturile poemului, spune Creția, s-au prefăcut în cuvinte, care întruchipează, exclusiv și desăvîrșit, dragostea. Totul este despre dragoste, nimic nu ne îndreptățește să vorbim despre alegorii teologice adînci, dar nici despre geografii, istorii sau zoologii antice. Libanul fără seamăn de frumos, Ierusalimul, străjerii sau fecioarele haremului, gazelele și crinii, miresmele dimineții nu creează un decor al poveștii de iubire, ci sînt chiar povestea, expunîndu-i plenitudinea necuprinsă. Ca în povestea orientală a pictorului care fuge de împărat pierzîndu-se în propriul tablou, frumoasa mireasă și frumosul mire palpită în mireasmă de crin, aleargă în fugă de gazelă, își dezvelesc trupul cu sfiala puilor de căprioară și taie, cu linia nasului, aerul precum turnul care străjuiește drumul Damascului.      

Verdictul lui Petru Creția este misterios: „Nici o filozofie nu se înalță din aceste pagini, istoria e undeva departe, dacă este. Dumnezeu e tăcut și parcă nici n-ar fi”. Într-adevăr, Dumnezeu nu este un personaj al poemului, nu vorbește așa cum o face, de atîtea ori, în Biblie. Se poate visa însă că El ar fi decis așa, cu discreția și tandrețea care Îl caracterizează, tocmai pentru a nu tulbura desăvîrșita iubire a celor doi. Poate stă, privește și se bucură, iar prezența Lui e cu atît mai persistentă și mai adîncă. Lecția Cîntării Cîntărilor, în ciuda mileniilor de descifrare alegorică ce o împresoară, este că frumusețea nu are înțeles: ea vorbește de la sine, puternic și clar, mai presus de orice învățătură. Frumusețea nu doar învelește adevărul (biet reflex filosofic de a vedea lucrurile), dar cu toate acestea îl vestește în chip firesc. Ea împrospătează ca zorii, înmiresmează precum amiaza și odihnește precum seara. Și lucrarea Duhului este deopotrivă nevăzută și copleșitoare în cuvîntul răspicat al Sulamitei: „Eu sînt a lui, a celui drag”.

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.