Despre creștinism și veselie

Multe dintre textele clasice ale creștinismului dovedesc o relație încordată pe care Sfinții Părinți o întrețineau cu rîsul. Șueta, gluma, umorul de orice fel nu intrau în rîndul semnalmentelor evidente ale vieții spirituale. Teodor Baconsky alcătuiește, în Rîsul patriarhilor (București, 2008), un dosar foarte amănunțit al situației în Bizanț și argumentează faptul că „civilizația bizantină a fost probabil ultima societate tradițională capabilă a dezamorsa, prin intermediul a ceea ce numim o sacralitate deschisă, conținuturile subversive ale deriziunii” (p. 321). Există un rîs cu siguranță rău, urît și periculos, despre care Efrem Sirul spunea că „îl îndurerează pe Duhul Sfînt” (apud Baconsky, p. 131). Există însă și un „rîs eschatologic”, bun pentru că însoțește bucuria întîlnirii cu Domnul sau un rîs ca instrument de luptă cu păcatul și cu răul, ca în momentul în care Avva Pambo (cunoscut prin seriozitatea lui) rîdea de neputința dracilor care îl chinuiau.

Bizanțul cenzurează așadar rîsul, dar încearcă în același timp și să îl transfigureze, să îl purifice moral și să îl integreze în viața spirituală, după principiul unei „sinteze” dialectice dintre sacru și profan. De aici și tensiunea din scrierile patristice referitoare la rîs, care dublează diferența făcută în Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, 21, 22: „Nebunul, cînd rîde, îşi înalţă glasul, iar omul cuminte abia va zîmbi”.

Fragmentele de mai jos, mai degrabă literare, pot servi însă pentru o antologie a argumentelor aduse spre a înscrie riscul rîsului în inima riscului credinței care eliberează și învinge evidențele sau în aventura riscantă a întîlnirii cu celălalt, fără de care viața creștină este doar un monolog greu de susținut. „Reglementarea” prea grijulie pune rîsul în pericol, în același fel în care explicarea unei glume nu face decît să o ruineze; iar argumentele raționale aduse existenței lui Dumnezeu nu sînt în economia credinței, după cum o spun și Pascal, și Kierkegaard, decît cel mult inutile.

În mod surprinzător, găsim tocmai la Baudelaire un comentariu la referința biblică de mai sus (citată însă prin intermediul lui Bossuet). În De l’essence du rire (varianta 1868), comicul este situat în vecinătatea fragilității și a ignoranței. Baudelaire se miră: Cuvîntul Însuși nu rîde, dar se mînie și lăcrimează. De ce? Pentru că rîsul este semnul căderii. Nu poate fi găsit în paradis, loc doar pentru bucurie. Rîsul, diferit de bucurie, este inteligibil abia la intersecția dintre îndepărtarea de cer și tristețea provocată de această îndepărtare. De aici și riscul, primejdia pe care o aduce cu sine: orgoliul, sentimentul superiorității celui care rîde și, la capătul ei, nebunia. Dar Baudelaire devine brusc pascalian și situează mizeria omului în proximitatea grandorii sale. Rîsul, la fel, stă între demonia batjocurii și ridicarea deasupra căderii înseși prin persiflarea ei. Comicul absolut ridică pe cel care rîde deasupra naturii și provoacă, în cerul întunecat al lumii căzute, o spărtură. Prin ea pătrunde, pentru ființa căzută, nostalgia paradisului pierdut. De exemplu, grotescul, pentru Baudelaire, „are în sine ceva profund, axiomatic și primitiv care se apropie mult mai mult de viața inocentă și de bucuria absolută decît o face comicul de moravuri” (trad. mea). Iar rîsul dezlănțuit pe care îl provoacă, la fel ca lacrimile neoprite, transformă răul și fac posibilă frumusețea.

Un alt argument de partea rîsului îi recunoaște înrudirea esențială cu credința. Majoritatea definițiilor umorului îl explică printr-o „incongruență” între ceea ce e de așteptat să se întîmple în realitate și ceea ce se întîmplă în interiorul glumei. E nevoie deopotrivă de imaginație și inteligență pentru sesizarea incongruenței și, în plus, de talent pentru a o transforma în glumă. Și, pentru Kierkegaard sau Reinhold Niebuhr, de aici și pînă la credință, care transfigurează incongruența și o oglindește în lumea spiritului, nu e decît un pas. Rîsul și credința dispun, deopotrivă, de forța necesară pentru a sparge identitatea lucrurilor și a le sesiza ca miracole, daruri sau semne. Și țin, ambele, de noblețea celui liber și fericit care, spune Chesterton în Ortodoxia (1908), se opune celor cu mințile pierdute de atîta rațiune; iar spre sfîrșitul cărții, conchide spectaculos: „E mai ușor să scrii un bun articol de fond în Times decît o glumă bună în Punch. Fiindcă solemnitatea se revarsă în mod natural din oameni, însă rîsul e un salt. E ușor să fii greu, greu e să fii ușor. Satana a căzut prin forța gravitației (gravității)” (trad. rom. 2002). Și credința, și rîsul sînt salturi, imponderabilități înrudite și care se susțin reciproc. Ele feresc pe creștin de bigotism și fanatism, cele două mari rele despre care vorbește tot Chesterton în Ereticii (1905). În plus, înving frica, așa cum se întîmplă în „soluția Churchill/Bukovski” din Jurnalul fericirii.

Dincolo de cele două argumente de mai sus, mai există și „reabilitări” punctuale, moderate ale rîsului creștin. Hugo Rahner vorbește despre pasajele din Summa Theologica în care Toma din Aquino salvează de la condamnarea creștină eutrapelia aristoteliciană (spiritul suplu, în traducerea Stellei Petecel), care produce relaxarea necesară în viața spirituală. Într-un alt context, voioșia devenită celebră a lui San Filippo Neri, „il profeta della gioia”, transformă imaginea sfinețeniei într-un joc luminos al umanului care se împrietenește ușor cu cerurile. Iar această voioșie contaminează gestul cotidian, cuvîntul adresat celuilalt și lumea în întregul ei: ca în scrisoarea către Papa Clement al VIII-lea, unde îl dojenește pe Sfîntul Părinte: „Isus a venit pe la şapte seara să mi se arate, pe cînd Sfinţia Voastră n-aţi catadicsit să călcaţi măcar o dată în biserica noastră”.

Rîsul este riscant pentru că umorul poate fi blasfemiator. Dar este, în același timp, esențial în viața creștinului. Creștinul se bucură, pentru că Învierea este prilej de bucurie. Și o face spontan, după cum îl duce sufletul, nu după cum „se cade” să o facă. Rîsul este transfigurat spiritual abia după ce se produce, prin lămurirea sensului adînc pe care îl poate avea, nu prin cenzura a priori a manifestării, amplitudinii sau duratei lui. Cu riscul căderii în simpla frivolitate care îl însoțește permanent, este totuși de nedespărțit de lumea intimă a creștinismului. Doar el poate să aducă împreună în același gînd pe Baudelaire, Chesterton și pe sfinți. Și ei știu că riscul îi pîndește pe toți: pe cei vrednici, că pot pierde într-o clipă întreaga agoniseală sufletească, iar pe cei nevrednici că, tot într-o clipă, își pot pierde întreaga suferință în fața unui Dumnezeu despre care nu cred că a stat singur și încruntat la ospețele la care a participat.

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

Foto: San Filippo Neri (wikimedia commons)