Geografii spirituale (I): deșertul
Deșertul reprezintă, în tradiția creștină, un loc privilegiat al spiritului. Debutul vieții excepționale, precum cea a Sfîntului Antonie, are loc prin retragerea din lume, mai întîi într-un mormînt gol, apoi din ce în ce mai departe în pustia Egiptului. Ulterior, la îndemnul său, tot mai mulți oameni caută singurătatea și se adîncesc în nisipuri. Modelul său este însă anterior, un proto-monah al Vechiului Testament care este Sfîntul Ilie – de asemenea, un locatar al ținuturilor nelocuite. Întîlnirea cu Dumnezeu, edificarea spirituală sau înțelegerea celor de sus se petrec într-un spațiu din afara zidurilor cetății.
Părăsirea lumii citadine nu este un gest exclusiv monahal. Socrate, mai atenian decît toți atenienii, își părăsește și el în cîteva rînduri (puține, dar esențiale din perspectiva a ceea ce vor avea să învețe veacurile de la el) iubita cetate; Cicero prefera compania prietenilor într-un decor rustic, iar scrierile sale poartă ecourile liniștii de sub platani; mai tîrziu, Voltaire trage concluzia că „trebuie să ne lucrăm grădina”; tot grădina este, de fapt, și chipul sub care gîndim Raiul însuși, cu toate că există elemente imaginare care trimit vag și spre un spațiu citadin (ziduri, porți). Oricum ar fi, orașul pare a nu fi potrivit creșterii spirituale. Puțini sînt cei precum Amma Sincletica din Pateric sau chiar Avva Antonie care relativizează diferența spirituală dintre oraș și pustie. De exemplu, în apoftegma 24 a celui din urmă: „Avvei Antonie i s-a descoperit în pustiu următorul lucru: în oraș există cineva asemeni ție, un medic care dăruiește din prisosul științei sale celor nevoiași și care cîntă Trisaghionul împreună cu îngerii”.
Totuși, pustia rămîne locul formării spirituale veritabile, cea care fixează repere și standarde. Orașul poate fi „salvat” doar printr-o reintegrare simbolică în pustie, în ritmurile și felurile ei de a fi. „Cetățenia deșertului”, cu un termen folosit uneori în literatura veche, este un model al cetățeniei din interiorul zidurilor orașelor și nu invers.
Ce este deșertul și cum poate acest spațiu să hrănească, atît de bogat, o experiență spirituală? Părintele Andrei Scrima încearcă să ofere premisele unui răspuns. Proiectul unui curs despre „experiența deșertului în iudaism și islamul originilor” se găsește în arhiva de la Colegiul Noua Europă. Dar pe lîngă considerațiile metodic construite din aceste pagini, în notițe și fragmente disparate se găsesc nenumărate gînduri despre felul de a fi al pustiei. De exemplu: „marea și muntele nu sînt destul de smerite și destul de tăcute ca să reliefeze cerul; numai deșertul se despoaie și se sfîșie și cerul se deschide asupra lui”; „munții și marea sînt pentru evenimente, pentru spectacol; pustiul pentru solemnitate, pentru eternitatea vie, pentru suprema eleganță a gestului”. Aceste considerații dau tîrcoale, la o primă vedere, mai degrabă geografiei deșertului. Ea este însă inevitabilă, întrucît, pentru Părintele Scrima, tocmai trăsăturile fizice ale locului impun radicalitatea experienței care îl locuiește: o certitudine absolută care se construiește exclusiv interior, în absența reperelor și interacțiunilor exterioare. Deșertul este locul singurătății, este, cum spunea Ernst Renan (pe care Părintele Scrima îl citează), spațiul monoteist prin excelență, în fine este un loc fără ecou. Din acest ultim fapt teribil poate fi înțeles și pasajul în care, comentînd un text inedit al lui Heidegger, Părintele Scrima spune că pustia reprezintă o „de-realizare fondatoare”, un nimic dens în care doar iubirea poate întemeia („Pustiul și ființa după o rostire inedită a lui M. Heidegger”în Prodromos, martie 1968). Experiența pustiei este aceea a integralității opțiunii de a începe o viață și a radicalității actului iubirii. Citînd fără referință pe Augustin, Heidegger scrie: „amo: volo ut sis”. Fraza este cu neputință altundeva decît în deșert, acolo unde nisipul face imposibilă orice formă de ctitorie prealabilă și orice temelie. Doar a iubi, conjugat exclusiv la prezent, poate clădi aici turnuri nemaivăzute. De aici și strania încuviințare pe care filosoful german o dă cuvintelor lui Antoine de Saint-Exupéry: „Fonde l’amour des tours qui dominent les sables“.
Într-un alt set de conspecte și notițe, Părintele Scrima vorbește și despre primejdiile deșertului, de ispitele pe care exercițiul spiritual care are loc aici le întîmpină: orgoliul, reaua organizare, incertitudinea și perplexitățile, diferența de temperament. Toate acestea însoțesc calea celui care alege retragerea din lume, singurătatea și radicalitatea vieții celei noi. În spațiul gol și însingurat al lumii de dincolo de zidurile cetății, căderea se produce brusc și violent. Din acest motiv, arată Părintele Scrima, viața monahală a pustiei „cheamă” regula, disciplina și ascultarea, în fine un cadru „solid și sigur” al itineranței spirituale. Este vorba tocmai despre fundamentul iubirii, care înlocuiește orice certitudine lumească cu certitudinea dorului de Dumnezeu. Rigoarea vieții în pustie trebuie înțeleasă plecînd de la această inversiune a modului în care, în lume și în afara ei, se înțelege și se articulează certitudinea interioară. La fel, rolul și importanța în spațiul răsăritean a părintelui spiritual devine de la sine înțeleasă.
Este însă orașul cu totul exclus din geografia spirituală a creștinismului? Sînt posibile, chiar dincolo de deșert, aventuri spirituale? Deja Sfinții Părinți ai pustiei dau, după cum am văzut, un răspuns afirmativ, chiar dacă o spun cu jumătate de gură. Orașul, mai ales cel modern, este un loc în care solitudinea adîncă este posibilă, la fel și asceza sau iubirea întemeietoare. Condiția unei spiritualități specifice acestui spațiu, observă marii îndrăgostiți ai lumii urbane, este depășirea funcționalității lui imediate. În momentul în care orașul este o „lume contemplată”, nu folosită în vreun scop anume, el se dezvăluie ca fiind un loc al cunoașterii spirituale. Michel de Certeau, de exemplu, descrie percepția New York-ului de la etajul 107 al World Trade Center: „Spectatorul poate chiar lectura acest univers urban vag. În el sînt înscrise mărcile arhitectonice ale acelei coincidentia oppositorum, odinioară schițate în miniaturile și textele mistice” (Lʼinvention du quotidien). Cum produce contemplația lumii urbane un tip complementar de experiență spirituală cu cel crescut din nisipurile cele îndepărtate?
(va urma)
Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
