Despre viața filosofului. Un scenariu inactual

Publicat în Dilema Veche nr. 941 din 21 – 27 aprilie 2022
Despre viața filosofului  Un scenariu inactual jpeg

În cazul filosofilor, atenția cu care le este citită și judecată biografia este mai mare decît în cazul scriitorilor sau pictorilor. Acestora din urmă li se iartă multe, dar primilor, mai nimic. În Antichitate, cînd filosofia reprezenta, mai mult decît astăzi, un mod de viață (după cum arată și Pierre Hadot), lucrul pare de la sine înțeles. O parte însemnată a modernității îmblînzește cumva situația, transformînd morala într-o consecință a unei atitudini teoretice fundamentale. Imaginea filosofiei din scrisoarea lui Descartes către Abatele Picot, în care metafizica este precum rădăcina unui copac, fizica este trunchiul, iar medicina, mecanica și morala sînt ramurile lui, consfințește acest raport, deși nu este singurul prezent în cultura europeană a perioadei. După modernitate, recent, filosoful încearcă să devină o figură cu relevanță publică, iar expertiza lui, dobîndită printr-un studiu specializat și intens, este în multe situații supusă atacurilor ad hominem. Pățaniile lui Heidegger sînt poate cele mai bune exemple în acest sens.

Viața filosofică și viața filosofilor sînt distincte, deși nu fără legătură între ele. Volumul coordonat de Bruno Clément și Christian Trottmann, Vie philosophique et vies de philosophes (Paris, 2010) dezbate admirabil raportul lor. De la această carte pleacă și gîndurile de față, care încearcă să identifice, dincolo de judecata cititorilor de filosofie, cum ar mai putea fi cineva astăzi filosof.

Într-una dintre cele mai frumoase cărți de la sfîrșitul Antichității, De consolatione philosophiae a lui Boethius, muza filosofiei îl vizitează pe autor, care se află în temniță și își căinează viața. După cîteva întrebări, îi înțelege cauza nefericirii (care ar părea evidentă tuturor) și îi dă verdictul: „Ai încetat de a ști ce ești tu însuți”. După sugestia lui Christian Trottmann, întreaga carte poate fi citită ca trecere subtilă de la universul cultural al Antichității către lumea creștină care se deschidea în față. Din acest punct de vedere, scriitura biografică devine mai mult decît o formă literară. Ea transformă problemele formulate abstract în mize ale unui destin aflat pe drumul mîntuirii. În același fel, verdictul de mai sus nu este doar reluarea îndemnului delphic și apoi socratic; la hotarul dintre lumi, el capătă sensul creștin al sondării propriului suflet, acolo unde omul se întîlnește cu Creatorul său.

Cunoașterea de sine, indiferent de nuanțele pe care le capătă în istorie, rămîne chipul cel mai cunoscut al vieții filosofului. Chiar dacă definiția filosofiei se îndepărtează din ce în ce mai mult de el, actul de a reflecta asupra propriului sine rămîne în textura profundă a unei vieți filosofice.

O observație interesantă face Noica, în Jurnal de idei: „Ce curios: Socratele descris de Xenofon – în Memorabilele sale atît de plate – sfîrșește prin a-ți reda gustul și prețul demnității morale în viață; pe cînd Socratele acela uluitor al lui Platon nu edifică, totuși. Încîntă, exaltă, dar nu edifică. Nu te face ființă morală”. Viața filosofică, cu reflexivitatea ei esențială, nu convinge fără o biografie care să o întruchipeze: fără să devină viață de filosof, indiferent cît de sedus se lasă el de actualitățile frivole ale gîndului. Cunoașterea de sine se transformă în gest, pățanie sau formă de prietenie, iar filosoful capătă figura ciudată, cu care mulți nu se pot obișnui: a boemului, a celui care nu știe să vorbească pe înțelesul celorlalți, a taciturnului sau a moralistului sever. Toate, în funcție de ce găsește fiecare înăuntrul lui. Iar judecata nemiloasă a lumii, care nu iartă filosofului trădările biografiei, este poate astfel justificată, căci ea nu țintește evenimentul, ci reflectarea interiorității care este astfel dezvăluită.

Una dintre cele mai frumoase închipuiri biografice ale cunoașterii de sine am întîlnit-o la Constantin Noica, cel neinteresat de biografie. Dar tocmai acest aspect, grija aproape exclusivă pentru idee, concentrarea atenției asupra „celor mari” din filosofie, reflexivitatea maximală, îmbrăcată cultural și modelată cu cele mai ascuțite instrumente ale matematicii și filologiei, face să fie spectaculoasă viața personajului despre care vorbesc. Jurnalul de la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu este, desigur, în primul rînd un „model paideic”. Dincolo de acest nivel al lecturii, anecdotica ce însoțește figura „maestrului” din carte construiește orchestrația formidabilă a reflexivității. Nici nu avea cum să fie altfel, dacă plecăm chiar de la prima amintire a lui Noica, relatată astfel: „Îl întreb care este prima lui amintire. Este legată de o eroare de limbă germană. Stăteam pe oliţă, vine guvernanta şi mă întreabă ce fac. «Ich denke mich», i-am răspuns”.

Tot Gabriel Liiceanu, în Ușa interzisă, mai povestește o întîmplare, în care Noica dovedește, de fapt, că adîncirea în sine poate crea episoade de frumusețea celor pe care le putem găsi în Pateric: lăsat singur să își facă o cafea, Noica ajunge „în plină perplexitate. – Eu nu ştiu cum vă iese vouă cafeaua neagră. Am fiert-o o jumătate de oră tot adăugînd apă şi nu s-a colorat deloc. În schimb, am recuperat boabele. Şi îmi arată 10-15 boabe de cafea puse la zvîntat pe un şerveţel, fiecare înconjurată de o pată brun-spălăcită din fiertura uscată. Am rămas o vreme cu gura căscată şi am întrebat, bîlbîindu-mă, dacă nu ştia că, pentru a face o cafea, e nevoie de boabe măcinate. – S-ar putea să fi ştiut, îmi răspunde, dar am crezut că apa fiartă e capabilă să extragă esenţa cafelei din boaba însăşi”.

Este nevoie de prea mult talent pentru a povesti felul în care spiritul își spune povestea în micile întîmplări ale vieții lui Noica. Distanța uluitoare dintre intensitatea gîndului său și existența sa fragilă dă seamă de transformarea produsă în lume de gîndirea repetată la sine. Inadecvarea la realitatea înconjurătoare, inactualitatea și aparenta tendință „de a complica lucrurile” sînt semnul limpezimii și al aerului primăvăratic pe care îl respiră lucrurile reunite cu înțelesurile lor. Și este, mai presus de toate, o viață fericită, cum intuiesc că a fost viața lui Boethius din momentul în care și-a sfîrșit cartea. Sau cum a fost viața lui Noica, cel care scria, în prima lui carte, Mathesis sau bucuriile simple: „Viaţa e bogată, bine. Tocmai de aceea voi căuta s-o simplific. De ce să apropii ideile de viaţă, să le multiplic la infinit, să le calitativizez, să fac din ele lucruri colorate local – şi să nu fac ceastălaltă revoluție: să apropii viaţa de idee, s-o modific pe ea în sensul ideii? Simplifică viaţa. Ia din ea bucăţi mari, concentrări, toturi – şi operează cu ele. Ce ai nevoie de rest? Nimeni nu spune că nu există un rest în afară de idee. Dar, cu sau fără el, înţelesul lumii este acelaşi”.

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

Ilustrație: Boethius (wikimedia commons)

41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.
Zizi și neantul jpeg
Mare, trenuri și geamantane
Senzația pe care o am călătorind cu trenul nu poate fi înlocuită cu nici o alta: poate și pentru că ești cu atîția oameni în preajmă, într-o lume mobilă, o lume care o reface, în mic, pe cea mare din exterior.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Numeroasele avertismente de furtună ale RO-Alert de săptămîna trecută, unul emis chiar în timpul spectacolului Rigoletto, de la Opera Națională din București, cînd pe scenă se auzea replica „Furtuna e aproape”, au provocat un val de glume și ironii.
Zizi și neantul jpeg
Veri și obiceiuri
Am mai fost parte a unor vizite ca din Enigma Otiliei în care erai „servit” fix cu așa ceva: dulceață într-un mic castron transparent, una-două lingurițe, cel mai des de cireșe amare, și apă într-un pahar trainic.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Un înger păzitor pentru fiecare – cum recuperăm anii ’90?
Pe vremea cînd lucram la o revistă cu pronunțate tente erotice care se vindea ca pîinea caldă, am cunoscut mai întîi un stripper, apoi un gigolo. Cu care m-am întîlnit pentru a scrie un reportaj.
p 19 WC jpg
Ce valoare mai au simbolurile naționale?
Există în România o serie de simboluri naționale care sînt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă cu siguranță extrem de puțin vizibile.
p 20 WC jpg
Adevărul în oglindă
Ghicitura poate fi înțeleasă nu atît ca limită, cît ca o condiție de posibilitate a cunoașterii.

HIstoria.ro

image
„Micile Rome” - Așezările coloniștilor romani în Dacia
După cucerire, teritoriul unei noi provincii era împărțit administrativ și guvernat după principiile dreptului roman. Elementele principale ale romanizării au fost armata, administrația, coloniștii, dreptul roman, veteranii și școlile create în provincii. Armata avea legături permanente cu autohtonii, unii dintre ei înrolându-se în trupă imediat după cucerire, în provinciile lor sau fiind trimiși în altele, chiar departe: trupe auxiliare formate din daci, imediat după cucerire, au fost trimise u
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.