Despre Marin Tarangul: cum începe lectura
De curînd, la Editura Vremea a apărut volumul Un scit de care perșii s-au temut, cuprinzînd o colecție consistentă din textele publicate ale lui Marin Tarangul, împreună cu esențiale traduceri inedite. Cartea a fost editată minunat de Gabriela Duda, secondată fiind de Micaela Gulea și Ion Tarangul. Minunăția nu constă doar în faptul că este prima colecție care traversează aproape în întregime scrierile unui autor înfiorător de deștept, precum Marin Tarangul; de asemenea, și felul în care sînt tăiate textele sale, imposibil de redat complet într-o singură carte, alegerea poeziilor și selecția din corespondență alcătuiesc un vitraliu perfect. Cititorul realizează repede că are în față un exercițiu de ademenire, un început al lecturii croit pe măsura unor viitoare aventuri de detectiv în căutarea textelor integrale. Marin Tarangul nu a avut deloc grijă de propria lui posteritate. A publicat mult, în reviste și ziare ale anilor 1960-1970. A scris poezie, proză, istoria artei, filosofie, teologie, scenarii de film, dar nu a adunat niciodată textele într-o operă ordonată. Arhiva sa, care conține manuscrise inedite, variante și notițe, era cît pe ce să se piardă, în Paris. Acum este în siguranță la Colegiul Noua Europă, dar punerea ei în ordine nu este ușoară. Cărțile sale se găsesc greu, și mai greu se găsesc articolele din reviste rare ale exilului sau intervențiile la radio pe care le-a avut de-a lungul timpului. Cititorul care termină cartea Un scit de care perșii s-au temut va avea mult de lucru pentru a completa lectura. Și mare bucurie va avea după aceea.
Despre Marin Tarangul a scris Andrei Pleșu două propoziții care m-au făcut să nu mă las pînă nu îl citesc în întregime. Acestea sînt: „Îi datorez (lui Marin Tarangul, n. mea), deci, prima întîlnire cu metafizica și cu boema. Cu sublimitățile și promiscuitatea”. Și într-adevăr, dacă citim cele două studii mari de istoria artei, despre Bosch și despre Fidias, Marin Tarangul apare deopotrivă un exeget al „uitării negative” care întunecă pe om, cît și al „liniștii interioare a grandorii”. Poezia sa este deopotrivă ludică și gravă, poveștile sale sînt pline de dulceața copilăriei și de povara matură a sensului. Pare că Marin Tarangul și-a dorit să fie totul, de la un capăt la altul, să înțeleagă și să guste toate ale lumii. Și să vorbească despre ele, croindu-și stilul și fraza pe măsura celor înfățișate.
Una dintre marile lui teme, deocamdată necunoscută cititorului român altfel decît prin cîteva pagini traduse de Gabriela Duda, este aceea a „discursului acrotatic” despre icoană: de fapt, una dintre tezele lui de doctorat, susținută în 1985 la Sorbona și la Institutul Catolic din Paris. Termenul „acrotatic” (despre care am mai vorbit în această rubrică) derivă din grecescul acros, care definește punctul extrem, apogeul. O experiență acrotatică este aceea care atinge extremitatea, fie în înălțime, fie, dimpotrivă, în adîncime. Sufletul, adevăratul subiect al tezei lui Tarangul, este purtătorul unei astfel de experiențe, iar icoana este vehiculul care i-o înlesnește. Altfel spus, în fața icoanei sufletul omului se descoperă pe sine în dimensiunea lui proprie, dar și extremă: ca necunoscut. Viața spirituală nu înseamnă lămurirea acestui necunoscut, ci, dimpotrivă, adîncirea lui: „de îndată ce sufletul resimte evidența propriei sale adîncimi, se cufundă în ea ca în ceva care îi aparține de drept și prin aceasta devine nespus de adînc” (p. 125). Sufletul, vrea să spune Tarangul, nu trăiește decît la extremitatea sa, în adîncul său nepătruns, iar coborîrea în propriul necunoscut nu este posibilă decît în fața icoanei care, la rîndul ei, nu își dezvăluie prototipul, ci, dimpotrivă, îi potențează necunoscutul. Uluiala referenților care au citit teza lui Tarangul (dintre care Michel Meslin, Olivier Clément sau Jean Greisch) este deplină: însăși tema lucrării, icoana, este absorbită în economia unei experiențe a sufletului care își aprofundează necunoscutul. Erudiția autorului, subtilitatea nuanțelor sale și spiritul său critic articulează o intrigă spectaculoasă în care obiectul dispare.
Este foarte interesantă relația pe care această experiență o are cu Dumnezeu. Marin Tarangul evită soluția teologică simplă: în adîncul sufletului său, omul nu îl descoperă pe Dumnezeu. Îl întîlnește, ce-i drept, constant, dar nu sfîrșește în El: „Dumnezeu se află în acel mai departe al sufletului fără să fie chiar acel mai departe” (p. 136). Într-o experiență acrotatică, necunoscutul nu are capăt, nici nume, nici temei.
Partea a treia a tezei (mai plastică, explicativă, care ar fi trebuit să apară în anii 1990 în traducere română) ilustrează viața intimă a sufletului, plecînd de la marile locuri ale tradiției mistice a Răsăritului. Într-o mișcare des întîlnită între mecanismele vieții spirituale, adîncirea în sine produce o retragere de aceeași amplitudine din rîndul ființelor lumii. Amerimnia, „a rămîne limpede și fără grijă”, este consecința experienței acrotatice a sufletului: „să fii pe deplin liber în necunoscutul sufletului tău înseamnă să trăiești interior între cer și pămînt, necunoscut de toată lumea, ultimul din lume” (p. 147). Un ideal care, formulat în cuvintele lui Tarangul, depășește jargonul scrierilor mistice, chiar dacă se formulează cu întîietate aici. Boema, traiul marginal și liber, de care autorul însuși a fost sedus, își află rădăcina, alături de înalta virtute a umilității, în aceeași străpungere a necunoscutului interior al omului.
Cartea Un scit de care perșii s-au temut mai conține, alături de această secvență acrotatică și de celelalte amintite mai sus, fragmente din cel de-al doilea doctorat al lui Marin Tarangul (despre Nichita Stănescu), pagini de estetică din lucrări nepublicate, reflecții din diverse scrieri precum Nocturnal sau Predicile profane și o parte din comentariul la Plugarul și Moartea de Johannes von Tepl. Toate acestea nu pot fi organizate sistematic: nu fac parte dintr-un exercițiu metodic unitar al gîndirii, ci dintr-o spectaculoasă, pe alocuri carnavalescă încercare de a desluși viața și misterul ei ireductibil. Dacă este totuși ceva unitar în scriitura lui Marin Tarangul este preocuparea pentru mecanismele realității. Întrebarea sa esențială nu este ce?, ci cum?. De aceea și sînt scrierile sale pe alocuri greu de urmărit: ele descriu procese, nu stări, tensiuni și probleme, nu răspunsuri, drumuri și nu capete de drum. Pînă cînd propria sa scriitură devine o astfel de taină a facerii. Cum spunea Andrei Pleșu, „era dintre aceia care nu așteaptă ca gîndul să fie gîndit pînă la capăt, înainte de a fi scris. Își căuta gîndul scriind”.
Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
