Geografii spirituale (II): orașul
Orașul nu este, în geografia spirituală a creștinismului, contrariul pustiei. Dacă la început aceasta din urmă reprezenta, ca spațiu concret, fizic, o condiție a regăsirii interioare, ea ajunge cu timpul să fie mai degrabă o dispoziție a sufletului, o „geografie interioară” ce poate fi dobîndită oriunde. Monahismul, la fel, iese treptat de sub cerința riguroasă a părăsirii orașului. De exemplu, Paul Ladouceur îl numește pe Părintele Scrima „un exemplu al unei forme noi de monahism, monahismul în lume, deșertul în oraș“ (le désert dans la cité, în original) („La Sainte Roumanie“, Lumière du Thabor, 27/2006).
Dincolo de această împăcare cu lumea urbană, firească pentru o credință care izvorăște din dragostea fără capăt pentru celălalt, rămîne una dintre tainele adînci ale vieții spirituale posibilitatea unei experiențe urbane a transcendenței și, mai mult, înrudirea ei cu aceea a pustiei.
Această experiență stranie este de căutat mai ales în paginile poeților, cei pentru care teologia ține mai degrabă de natura strigătului decît de cea a gîndirii. Un exemplu, din Jurnalele intime ale lui Baudelaire: „Beţie religioasă a marilor oraşe. – Panteism. Eu sînt toţi; toţi sînt eu. Vîrtej”. Al doilea exemplu, din fragmentele lui Walter Benjamin despre colportaj, formă perceptivă esențială a flâneur-ului: „Legătura dintre intenţia colportajului şi intenţiile teologice cele mai profunde. Acestea o oglindesc neclar şi aduc în domeniul contemplaţiei ceea ce este valabil doar în cel al vieţii active. Anume, că lumea este mereu aceeaşi” (Passagenwerk). În ce fel, așadar, lumea urbană poate da naștere unei experiențe specifice a transcendenței și, prin urmare, unei forme poetice de teologie?
Benjamin schițează o posibilă fizionomie a orașului într-un mod fragmentar, întrucît fragmentul este, de fapt, unitatea originară care îi compune felul de a fi. Destrămarea, fluiditatea formelor, alcătuirea labirintică constituie grila hermeneutică prin care orașul poate fi înțeles. În multe texte, autorul german vorbește despre felul în care obiectele cotidiene, detaliile materiale sau colțurile străzilor își dislocă identitatea obișnuită și se recompun ca personaje într-o dramă mitologică. Pe scena ei, memoria colectivă, care ține locul Mumelor lui Goethe, se ivește neașteptat și decisiv. Astfel, visul și realitatea se încîlcesc în adîncul geografiei urbane, făcînd ca obiectele să înceteze să fie ceea ce ele sînt din perspectiva utilizării lor diurne și să conducă, prin detaliile și nuanțele lor, unele către celelalte: este chiar ceea ce definește mecanismul colportajului. Benjamin îl aproximează în cîteva locuri, fără a-l defini precis: este fenomenul prin care spațiul vine spre cel care îl parcurge și îi spune o poveste, una care nu aparține actualității propriu-zise, lui acum și aici: „În virtutea acestui fenomen, tot ceea ce a avut loc în mod potențial acolo poate fi perceput simultan ca atare. Spațiul îi face parcă cu ochiul flâneur-ului și-l întreabă: oare ce fost aici?” (Passagenwerk). În consecință, lumea este percepută printr-o textură a inevidențelor, a asemănărilor și corespondențelor. Benjamin le și ilustrează uneori: „Mai degrabă decît a cunoaşte Moscova ca atare, ajunge să fie cunoscut Berlinul prin Moscova” (Denkbilder); „Văd Veneţia, dar arată precum partea de sus a Kurfürstenstraße” (Protokolle zu Drogenversuchen).
Această fluidizare a reprezentărilor și a detaliilor urbane prin colportajul lor este similară gesturilor literare ale montajului și ale citării. Ele transformă granițele în praguri (iarăși o distincție importantă la Benjamin) care nu delimitează, ci contopesc spațiile, lumile, imaginile, pînă la confuzia ultimă dintre realitate și vis. Fenomenul nu este posibil decît în spațiul încărcat de istorie al orașului, acolo unde modernitatea face ca ceea ce este nou să se amestece cu ceea ce este vechi, să se producă și să se pietrifice cu viteză. Nici deșertul auster și solemn, nici pădurea luxuriantă sau muntele aspru și spectaculos nu cunosc istoria și deci nici această viață aparte a lucrurilor. Spațiul natural poate fi înțeles doar în interioritatea lui, printr-o temporalitate specifică; lumea istorică, însă, își joacă drama la suprafață, epidermic și spațial.
Prin urmare, cum se constituie experiența transcendenței într-o lume istorică? Ea este filtrată de caracterul fragmentar al lucrurilor, de nuanțele și detaliile lor. Își lasă urma pe suprafața lumii, în materialitatea ei. În spațiul gol care unește lucrurile se ascunde infinitul, inepuizabilul, întreaga lor poveste nespusă. Miracolul lumii urbane constă în faptul că fiecare ungher al ei este o trecere către altceva, cuprinde în sine celelalte spații și se distanțează în același timp de ele: „Oraşul este numai aparent omogen. Chiar numele său are o rezonanţă diferită în diferitele sale părţi. Nicăieri altundeva, sau poate doar în vise, nu poate fi experimentat fenomenul limitelor într-un mod mai originar” (Passagenwerk). Categoriile care circumscriu, pe cît posibil, relația cu transcendența (eterogenitate, limită) capătă în lumea urbană o relevanță spațială și materială.
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional (platonic, îi spune cîteodată cu oarecare dispreț). Există însă și o transcendență care vorbește din interiorul materiei, ca posibilitate a „mîntuirii” ei; una care se exprimă spațial, ca prag și rătăcire, sau lingvistic, ca amestec al reperelor și al numelor de străzi. Transcendența „urbană” este un vis care se întipărește pe chipul realului și îi tulbură identitatea.
Cel îndrăgostit de vuietul și labirintul marilor orașe poate adesea întîlni o astfel de experiență a neliniștii și a indeciziei lumii. Singurătățile pline de lumină ale lui Edward Hopper, iubirile „de ultimă instanță” ale lui Baudelaire (după cum le numește Benjamin), aerul irespirabil din urbele dostoievskiene, ploaia infinită din Blade Runner, toate anunță transcendența fără a o numi sau reprezenta. Mai degrabă o arată, îi fac simțită prezența printr-un mecanism dialectic: unul în care nepotrivirile sînt indicii, iar întîlnirile fulgerătoare sînt fragmente ale eternității. În cioburi și detalii se oglindește totalitatea lucrurilor, iar rătăcirea devine o inițiere: experiențele urbane de acest fel pot desena chipul istoric, material, al celeilalte lumi. Transcendența deșertului este una plină, totală și copleșitoare; transcendența urbană este marginală, plină de nostalgie, ascunsă în nuanțe și detalii. Prima este dobîndită printr-o conversiune a sufletului, a doua printr-o pedagogie a privirii. Dar ele se întîlnesc tainic, la pragul dintre cele două lumi, unde poeții și sfinții nu se mai deosebesc prea mult.
Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
