Provincia ca problemă
Alexandru Dragomir face o celebră analiză metafizică a provinciei plecînd de la piesa lui Caragiale, O scrisoare pierdută: „centrul este Locul și provincia devine Localul” (Crase banalități metafizice, p. 7). Altfel spus, centrul (sau capitala, după caz) iradiază, se insinuează pînă în cele mai ascunse cotloane ale provinciei și o copleșește cu puterea lui. Provincia nu are influență, ea „nu face istorie” și își consumă existența doar în ea însăși. Ea poate, desigur, să mimeze centralitatea, iar O scrisoare pierdută arată cu prisosință aceasta. Alexandru Dragomir insistă, de altfel, asupra precizării geografice de la începutul piesei („În capitala (subl. mea) unui județ de munte, în zilele noastre”). Uzurparea centrului se produce însă cu prețul deformării, al anecdoticului și al insignifianței. Viețile care se consumă în localullor, în separația triumfătoare față de centru, își plătesc cutezanța, rămînînd simple vieți, fără destin și fără să își pună numele pe vreun colț de lume. „Astfel, într-o cultură provincială cultura nu se referă la realitate, ci se constituie într-un domeniu aparte și este cultivată de dragul ei sau, altminteri, este utilizată ca mijloc, slujind interese personale” (p. 10). Viața provincială este doar simplă viață, consumîndu-se în imanența ei; cea a centrului este viață și cultură deopotrivă, generatoare de istorie, politică și valori.
Revanșa provinciei se produce însă cînd aceasta ia chipul Moldovei: nu o provincie oarecare, ci una care subminează sistematic mecanismele istoriei, ale culturii înalte sau ale politicii. Disperarea tînărului Mircea Eliade este expusă abrupt într-una dintre scrisorile către un provincial din 1928: „Am urît acea Moldovă care ne infuzează, odată cu întîile cărți ale adolescenței, perversitatea predărilor, voluptatea tristeților dilatate în fantezie, voluptatea unui romantism atenuat și dulceag, crescut în umbra dealurilor Iașului, plămădit cu sînge slav și lecturi franceze, exaltat de atîtea suflete dăruite de Dumnezeu” (Profetism românesc I, p. 97). Moldova cea lipsită de eroism și de cultul înfăptuirii, nostalgică și feminină, îmbătată de miresme și nu de forme tăiate în piatră, ispitită de mediocritate și de renunțare, „prea frumoasa, prea căutata, prea talentata” Moldovă reacționează și iradiază, la rîndul ei, centrul: se insinuează în viața locuitorilor lui, sădind în ei neîncredere și tulburare. Nu i se poate opune nimic, nici o înfăptuire, se plînge în aceeași scrisoare Mircea Eliade. Disperarea lui Cioran în fața culturii naționale plină de „subistorie” s-ar putea datora și prezenței spectrale a Moldovei. De altfel, într-un articol despre Benjamin Fundoianu din Exerciții de admirație scrie: „Paradis al neurasteniei, Moldova e o provincie de un farmec trist, de-a dreptul insuportabil. La Iași, capitala ei, am petrecut în 1936 două săptămîni: în lipsa alcoolului, aș fi murit de urît, un urît ce te topea pe picioare”. În aceeași perioadă scrie Schimbarea la față a României.
O formidabilă carte despre provincie și moldovenism este scrisă de Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir: Teodoreanu reloaded (ART, 2011). Universul Medelenilor strivește prezentul sub povara trecutului și a nostalgiei. Încheierea sfîșietoare a cărții, cu vîntul care amestecă perdelele casei, pomii înfloriți și șuvițele din părul lui Dan și al Monicăi, transformă „localul” moșiei în infinit: „Olguța era un vînt de larguri...”. În acest punct, provincialismul și varianta lui radicală, moldovenismul, își iau o revanșă metafizică față de centru: Olguța cea plină de viață, în contrast cu melancolica și blînda Monica, pare gata să mute munții și să creeze universuri noi. Este un personaj care dă tîrcoale faptei. Dar energia ei și șotiile pe care le face nu rămîn în lume, ci se pierd în depărtări. Angelo Mitchievici dă, pe multe pagini, o posibilă explicație. Nici refuzul explicit al istoriei, nici vreo tară oblomoviană nu împiedică energia să se transforme în faptă, așa cum ar fi visat, probabil, Mircea Eliade. Este vorba mai degrabă despre o textură ontologică aparte a spațiului moldovenesc, așa cum îl citesc Teodoreanu sau Ibrăileanu: spectralitatea. Întrebat de Ibrăileanu ce mai face, Teodoreanu îi răspunde „Am stat la masa umbrelor”, iar Angelo Mitchievici comentează pe larg această replică, regăsind în ea o formulă a doliului: „Sînt umbrele acelui Iași care nu mai există, suportul material al lumii lor s-a dizolvat, făcînd din prezența lor tardivă una metafizică” (p. 99). Îndepărtarea de centru, astfel, nu înseamnă un refuz al modernității, ci o reluare a ei în răspăr (à rebours, după titlul cărții lui Huysmans), prin mecanismele memoriei și prin detașarea trecutului individual de cel colectiv. Este un modernism „retro”, scrie Angelo Mitchievici, iar Walter Benjamin, Proust sau Baudelaire oferă un întreg limbaj al inteligibilității lui. „Localul” provinciei descompune „locul” centrului pentru a-l face vizibil.
Olguța, spre deosebire de Dan, apără Bucureștiul, centrul: „(este) limbut ca și mine”. Or, destinul ei tragic dă „bucureștenismului” depărtările și „largurile” care îi lipseau: îl dislocă, pentru a-l oferi, ca fantasmă, lui Dan. Plecările, de fapt, sînt semnificative. Provincia este locul din care se pleacă mereu spre centru. Ionel Teodoreanu o face și el. Plecarea nu are însă sensul părăsirii „localului”. Ioan Stanomir scrie, plecînd de la cartea lui Ionel Teodoreanu, Întoarcerea în timp: „Despărțirea de Iași și venirea la București par să fie catalizatorul ce accelerează mutația interioară. Convocarea umbrelor încetează să mai fie doar o căutare personală și devine parte a unui parcurs de regăsire a unei Moldove magice, închise în adîncul acestei mări a memoriei pe care o evocă pagina de început” (p. 294). Prin urmare, plecarea spre centru transformă provincia în literatură, mai mult, într-una construită muzical, contrapunctic, după cum notează Ioan Stanomir. Moldova devine spectrală ea însăși și se insinuează în măruntaiele centrului, pentru a-l tulbura și a-i opri rostogolirea: „Și chiar cînd Moldova se depărtează, un fragment de amintire îl bîntuie pe Teodoreanu: geniul său este unul ce cultivă, în Bucureștiul modern, umbra, vagul, secundarul, melancolicul” (p. 316).
Relația dintre centru și provincie își pierde tensiunea în momentul în care ea este privită doar prin ochii sociologiei. Devine mai degrabă o problemă politică, administrativă sau economică. Se pot avansa și „soluții” care să reducă „decalajul” dintre ele. Satira de caractere dizolvă întrucîtva această neutralitate sociologică și deschide o problemă. Se poate vorbi mult și bine despre avertismentul lui Kogălniceanu din Fizionomia provincialului în Iași (1844): „Cea mai mare nesocotinţă ce poate face un ţinutaş este să sosească în capitalie, fără să ştie unde are să tragă”. Dar abia scriitura de felul Medelenilor face din îndepărtarea provinciei de centru un spațiu în care se nasc marile melancolii, nostalgiile și spectrele lumii. Sesizarea indeciziei ascunsă în inima lucrurilor și traseul ocolit al gîndirii care nu vrea să înghită realitatea devin posibile tocmai prin parcurgerea acestui spațiu. Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.
Ioan Alexandru Tofan este profesor univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
