Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului. În ultimii două mii de ani, călcăm pe aceleași pietre pe care a călcat Mîntuitorul însuși și respirăm împreună același aer. Mai tulburătoare decît kenoza însăși este faptul că lumea îi supraviețuiește și că, după Cruce, ea trebuie cumva să învețe să își vadă în continuare de cele de zi cu zi. Teologia găsește mai multe soluții pentru a înțelege cutremurătorul fapt că banalitatea cotidiană a omului supraviețuiește întîlnirii sale cu Infinitul însuși, iar Patericul arată limpede cum viața mundană poate fi subțiată pînă la a o face transparentă vieții fără de sfîrșit. Dincolo de aceste „fericite împăcări”, însă, tulburarea nu se potolește. Giovanni Papini, în Mărturiile calvarului, îi dă un chip tragic. Biografiile ficționale ale personajelor negative din istoria sacră (Iuda, Pilat, Baraba, Simon din Cirene sau Malhus, slujitorul Arhiereului) sînt martore ale neînțelegerii cu care viața lor cotidiană întîmpină discretul, dar cutremurătorul eveniment al Întrupării. Mai de fiecare dată, înțepenirea într-o coincidență care leagă într-un mod strîmb un detaliu al lumii de întîlnirea lor ratată cu Hristos le marchează sfîrșitul: Malhus își pierde și cealaltă ureche și moare în ziua și locul în care este crucificat Petru, agresorul său din trecut; Pilat, nebun, își află sfîrșitul în ape adînci; Caiafa, transfigurat și purtînd „masca neagră a unui obsedat care se luptă împotriva invizibilului”, cade la picioarele lui Petru și ale lui Ioan. A fi fost în preajma lui Hristos și a nu fi știut asta cutremură bietele suflete și le îneacă în îndoială. Dacă Faptele Apostolilor descriu felul în care Duhul face posibilă, inițial, viața în Hristos, iar hagiografiile de peste secole îi arată naturalețea și frumusețea, în sufletul omului contemporan rămîne totuși neliniștea provocată de o proximitate, în același timp dătătoare de viață și înspăimîntătoare.
Două „modele” ale reconcilierii dintre cotidian și transcendență pot fi pe scurt prezentate aici: educarea unei gîndiri iconice, așa cum o înțelege Sorin Dumitrescu în Noi și icoana (I), și fizionomia „omului dăruit cu har” despre care vorbește, într-un articol din Euphorion (VII/3, 1996), Marin Tarangul. Cele două „soluții” au un punct comun: pentru ambele, proximitatea cu transcendența nu înseamnă o zguduire a temeliilor lumii, ci o blîndă reorientare a privirii, o nouă obișnuință de a locui cotidianul.
Sorin Dumitrescu scrie despre icoană o carte formidabilă, în urma căreia cititorul capătă reflexul de a căuta mereu, în icoane, biserici și în formele lumii, proporții și nuanțe ale transcendenței. La un moment dat, autorul definește un termen straniu, cel de gîndire iconică, ceea ce se înțelege: „a gîndi ca Hristos”. Cum este posibil așa ceva? Întruparea face posibil „să gîndești și să contempli lumea și pe tine însuți din înalt, de unde se uită Dumnezeu, adică dinspre Hristos spre oameni” (p. 188). Altfel spus, devine posibilă o perspectivă inversă asupra lumii, dinspre interioritatea lucrurilor către forma lor perceptibilă, dinspre temei către întemeiat, dinăuntru, în afară. Ca o consecință, este o gîndire care nu demonstrează, ci „arată evidențe” și, mai mult, le manevrează „în funcție de soroace”, le distribuie în funcție de momentul lor oportun și de modalitatea (fulgerătoare sau parțială) de a se arăta. Eticizarea excesivă a Evangheliei sau reflexul iconarului de a face icoana familiară, inteligibilă pentru cel care o privește sînt moduri a-iconice de a gîndi sau de a privi lumea. Ca replică dată eticizării, de exemplu, lecția gîndirii iconice produce efecte dintre cele mai neașteptate, de exemplu în omiletică: „în loc să pună ca miză a discursului omiletic riscurile care ne pasc cînd păcătuim, Părinții Bisericii vorbesc despre riscurile care Îl pasc pe Dumnezeu cînd păcătuim” (p. 198). Cotidianul, cel care rămîne, în urma istoriei sacre, tulburat și „netocmit”, își regăsește în gîndirea iconică liniștea și sensul. Din mijlocul lucrurilor și al întîmplărilor, cerul se poate vedea îndepărtat și neclar, ca în cazul martorilor despre care vorbește Papini. Dimpotrivă, de sus, din cerul însuși, lumea se luminează și se împacă cu sine. Taina morții lui Pilat sau zbuciumul lui Caiafa în fața apostolilor sînt, paradoxal, evidențe ale proximității pe lîngă care au trecut și răscumpărări ale neatenției lor. Conversiunea privirii, care limpezește aceste evidențe, ar putea reinterpreta restul biografiei, învăluind faptele în lumina unui destin.
Marin Tarangul vorbește, în Omul dăruit cu har, despre felul în care se văd oamenii excepționali. Cum putem distinge pe cel în care se arată Dumnezeu de cel care nu se arată decît pe sine? Care sînt semnele harului și ce este o viață condusă de har? Printre harisme, la un moment dat, vine vorba despre una dintre cele mai înalte, aceea a cuvîntului, „darul vorbirii”. Și cazul cel mai grăitor este Apostolul Pavel, cel care nu l-a văzut pe Hristos (precum ceilalți apostoli), dar vorbește despre El în duh. Vorbirea cu har este a doua soluție prin care destrămarea cotidiană poate locui alături de întîlnirea esențială, unică și irepetabilă, cu transcendența. Cuvîntul mîntuie lumea și o împacă cu înțelesurile ei: „Cuvîntul este marele semn că duhul se face prezent într-un trup și că în acesta are loc această prezență care se manifestă dinăuntru în afară; și, odată auzit, cuvîntul, din sunet exterior, se va face înțeles în cel ce l-a auzit, intrînd astfel dinafară înăuntru. Duhul lucrează trupește prin această îndoită mișcare”. Minunile nu se ridică la puterea cuvîntului: ele pot fi neinteligibile sau prost înțelese. Cuvîntul provine însă din înțelegere și transmite, după cum consideră Tarangul, înțelegerea. Mărturisirea în cuvînt, alături de gîndirea iconică, vindecă lumea de neînțelesul ei. Mai mult, o vindecă de împrăștierea oarbă care stăpînește cotidianul, redîndu-i simplitatea, centrînd-o în sine. Harul, scrie Tarangul în încheiere, face ca viața să își piardă pluralitatea, împărțirea și să nu mai fie decît o „simplă prezență a simplității”, a izvorului tuturor cuvintelor, faptelor și lucrurilor.
Cele două soluții vindecă împrăștierea, cea care îi face pe „martorii” lui Papini să vadă în întîlnirea cu Hristos o întîmplare între altele, o încurcătură a lumii, așa cum o știau ei. Și să o rateze. Să privești, dimpotrivă, lumea din cerul care o acoperă sau să vorbești despre ea din adîncul pe care îl ascunde sînt formule prin care omul poate învăța să trăiască cu bucurie în preajma tainei și să dea binețe îngerilor pe care îi întîlnește pe drum.
Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
