Cei neștiuți care întîrzie
Despre katechon, cuvîntul misterios al Sfîntului Apostol Pavel din 2 Tesaloniceni 2, 6-7, s-a scris enorm. Grecii sînt avertizați în acest loc să nu aștepte Cea de-a doua venire a Mîntuitorului ca niște neînțelepți, cu frică sau cu nerăbdare: „Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decît la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, pînă cînd cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale”. Prin urmare, un nenumit întîrzietor împiedică venirea sfîrșitului, cu scenografia lui agonică: atît răul, cît și binele ulterior care îl va învinge definitiv sînt oprite să se manifeste. Din text înțelegem că, într-o discuție anterioară, Apostolul neamurilor le dezvăluise Tesalonicenilor identitatea acestei opreliști și în epistola menționată nu mai simțise nevoia să repete. Dar zecile de comentatori ulteriori nu au asistat la această discuție și, prin urmare, au căutat îndelung să afle cum este posibil ca sfîrșitul anunțat să vină nu chiar atît de repede.
De cele mai multe ori, katechon-ul a fost interpretat ca fiind o făptură istorică: imperiul, suveranul sau eroul, deci ca forme ale puterii care conțin în ele, evident, tensiunea situării în proximitatea prezenței transcendente. Carl Schmitt, unul dintre cei mai importanți gînditori ai katechon-ului, îl privea ca principiu al ordinii și ca unghi exclusiv din care poate fi privită istoria creștină; comentatori mai vechi, printre care și Jean Calvin, au citit întîrzierea ca răgaz al primirii Cuvîntului de către toate popoarele lumii; și mai demult, Tertullian considera că a identificat precis forța care împiedică sfîrșitul sub chipul Imperiului Roman, cel care aduce, peste orice nelegiuire, puterea legii.
Dincolo de aceste instanțe care operează în vastul spațiu al istoriei, întîrzierea mai este posibilă și după un alt mecanism: unul slab, fragil și invizibil, înscris însă în chiar textura cotidianului. Neștiuți, fără socluri sau cronici care să le fie închinate, micii întîrzietori ai lumii de lîngă noi împiedică uzura definitivă a creației. Îi duc încă, pe toți ceilalți, în brațe. În Luminile și umbrele sufletului, Petru Creția vorbește despre acești anonimi salvatori: pentru el, răul nu mărșăluiește în istorie însoțit de fanfare. Este subtil, se ascunde în urîțenie, josnicie, nedreptate și minciună, pînă la forma lui maximală, cruzimea. Nu imperiile pot lupta cu un astfel de rău de consistența vîntului, iar împărații și eroii se dovedesc de multe ori neputincioși în a împiedica pe omul mărunt să își umilească aproapele. Cu răul care crește ca buruiana în lume luptă oamenii buni, curajoși, cinstiți și blînzi. Katechon-ul se ascunde mai degrabă (sau, poate, și) în cei care nu trec nepăsători pe lîngă mizeria sau suferința străzilor, care luptă cu nelegiuirea în formele ei surde și persistente ale vieții de zi cu zi. Petru Creția amintește mitul hasidic al celor treizeci și șase de înțelepți anonimi care „sprijină lumea” cu bunătatea lor spontană, necuprinsă în coduri și legi. Ei sînt sarea pămîntului, care întîrzie indefinit biruința răului și țin universul pe umerii lor.
Dar poate că mai sînt și alte feluri de astfel de întîrzieri mărunte, care rod la rădăcina răului. Una dintre aceste forme ale întîrzierii este visarea. Visătorul este un întîrzietor care subminează răul trăgîndu-i preșul de sub picioare: transformîndu-i lumea pe care vrea să o cucerească în părelnicie. Sfinții Părinți au privit cu suspiciune nostalgia, imaginația și toate cîte țin de ele. Pesemne că indecizia, uitarea sau jocul pe care le introduc în chiar fibra realului stingheresc decizia răspicată, formulată la timpul prezent, care este cerută celor chemați la credință. Oblomov sau Don Quijote nu sînt dintre aceștia din urmă. Și totuși, rolul lor în întîrzierea răului nu este mărunt: ei vestesc neterminarea lumii și îi cultivă, estetic, posibilul.
Craii de Curtea-Veche este, în acest sens, un „manual de luptă” al neștiuților întîrzietori. Pantazi, visătorul cel trist, este un personaj al nopților pustii și melancolice: „Se înstelase de mult cînd, fără grabă, visătorul se îndură în sfîrşit să plece. Mergea să cineze. Spre miezul nopții se înființa iar la vreun loc de băutură unde sta cît mai tîrziu, pînă la închidere. Mai zăbovea apoi pe uliți întru aşteptarea zorilor”. Lumea sa refuză în mod sistematic prezentul: se construiește prin ecouri ale trecutului, capătă sens mai degrabă prin asemănări tainice, precum cea dintre Wanda și Ilinca Arnoteanu, iar la sfîrșit plecarea sa se produce brusc, fără o destinație pe care să o aflăm, ca într-o ruptură voluptuoasă de toate cîte sînt. Nepăsător și melancolic, cu gîndurile care-l duceau mereu în alte părți, cu o genealogie care coboară, ca într-un ritual al dezrădăcinării, la un neam de pirați greci, Pantazi este personajul care traversează, împreună cu tovarășii lui nocturni, „o pîclă rîncedă de vițiu”, atît una concretă, a speluncilor și a personajelor dubioase ale Bucureștilor, cît și una a memoriei, a răului cuibărit în povești de viață și amintiri. Prin toate acestea, Pantazi zăbovește, încetinind mereu lucrurile și întîrziind parcă venirea zorilor. Cele trei morți cumplite din carte, a Ilincăi, a lui Pașadia și, în fine, a Penei Corcodușa par a semna actul de capitulare în fața răului. Dar visătorul Pantazi supraviețuiește. Aceasta face ca răul să nu macine complet lumea, furînd lumii consistența, definitivul, esența. Melancolia lui Pantazi sustrage nopții un rest ontologic, pe care îl salvează de la ruină. Ea insinuează, în trupul prezentului, o ruptură: între ceea ce se întîmplă și taina lui inepuizabilă. Nebunia Penei Corcodușa ascunde o mare poveste de iubire, vicioșii Arnoteni ascund posibilitatea mîntuirii. Cînd totul se năruie, se dizolvă sau piere în foc (Șerban Anghelescu vorbește cu multă subtilitate despre sfîrșiturile din carte), melancolia este cea care le salvează taina, transformîndu-le în poveste. Una căreia autorul Crailor, prietenul lui Pantazi, îi dă ființă.
Melancolia stăvilește răul, răpindu-i victima. Visătorul se salvează pentru că nu își aparține niciodată în întregime: nu este prezent, trăiește într-o margine a lumii și o privește pieziș, în neîntregirea ei. Doar așa poate, la sfîrșitul tragediei care macină totul, să facă precum Pantazi: să-și întrebe prietenul „ce s-ar putea să bem”. Visătorul face deci parte dintre cei care întîrzie sfîrșitul. El păcălește răul (și binele, deopotrivă) ascunzîndu-le prada într-un labirint de fantasme. Apoi, victorios, se întoarce în spelunca din care i s-a plămădit visul.
Ioan Alexandru TOFAN este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iași.
