Literatură și experiență mistică
Adesea răstălmăcit, verdictul platonician privind alungarea poeților din cetate păstrează ecouri tîrzii în cultura europeană. Faptul că, în final, poeților li se recunoaște totuși un rol pedagogic singular sau că, în alte dialoguri, ei au privilegiul de a fi interpreți ai zeilor înșiși este trecut cu vederea. Filosofia și, mai ales, teologia s-au îndreptat încrezătoare mai degrabă spre claritatea metalică a logicii decît spre pasiunea plină de culori și contururi incerte a literaturii. Părea o cale mai sigură pentru aflarea adevărului. Abia la sfîrșitul modernității, odată cu îmbătrînirea marilor construcții teoretice ale gîndirii, metafora ajunge să fie recunoscută ca rădăcină a conceptului, imaginația iese din subordonarea veche față de intelect, iar literatura devine un loc privilegiat al adevărului, pe alocuri chiar punînd în umbră știința. Teologia rămîne însă, chiar și acum, circumspectă din principiu: seducția cuvîntului poetic poate îndepărta pe cititor de înțelesul ascuns în spatele textului, într-o lume crescută din tăcere și taină. Mai mult, exercițiul spiritual ascetic conduce către un minimalism al expresiei și, de multe ori, către o reprimare a formulărilor elaborate ale poeziei, care lasă loc doar enunțului concentrat, antinomic și sărac în culori lumești al apoftegmei. Chiar și lectura retorică a acesteia din urmă, care vede în concizie și în survenirea abruptă a replicii efecte ale unei stilizări literare, este problematică și, în nici un caz, privilegiată.
Totuși, cum poate fi regîndit rolul literaturii în formularea unui enunț spiritual? De ce este Viața Sfîntului Francisc de Assisi scrisă de Chesterton doar literatură? Și de ce ar fi lectura Sfintei Tereza de Ávila sau a Sfîntului Simeon Noul Teolog ca simplă literatură o plăcere vinovată?
Urmînd o sugestie terminologică a lui Michel de Certeau, literatura poate fi văzută ca o creatoare de spații pentru experiența mistică. Aceasta din urmă își găsește, în poem sau narațiune, o lume în care semnificațiile, formele și culorile alcătuiesc o textură sensibilă. Ispitirea Sfîntului Anton a lui Flaubert dilată, de exemplu, momentul teribil al încercării spirituale și îl populează cu imagini fantastice, gesturi și cuvinte suficiente pentru decorul unei întregi istorii. Mai mult, observă comentatori precum Michel Foucault, decorul este unul livresc: în redactarea Ispitirii se găsesc urmele lecturilor de-o viață ale autorului. Scrierea lui Flaubert este deci o piesă literară născută din mirarea în fața unei picturi (a lui Bruegel), compusă din lecturi și sfîrșită într-o liniște decisivă: „Anton își face semnul crucii și începe să se roage”. Rugăciunea Sfîntului nu este, astfel, un fapt suspendat, ascuns în tăcerea spiritului, ci unul care se ivește din luxurianta formă dilatată, colorată și asurzitoare a ispitirii. Spațiul creat din cuvinte dă experienței spirituale o valoare de concluzie și un ritm singular, irepetabil, care nu îi suprimă însă universalitatea. Devine, cum i-ar spune probabil Constantin Noica, un universal concret, o unicitate care este, în sinea ei, totul.
Fără a ajunge la interminabila discuție cu privire la natura expresiei literare și la modul în care ea știe să redea o lume, un minuscul mecanism care o face să funcționeze poate fi adus în discuție. Este ceea ce Marin Tarangul numește, mai întîi într-o serie de scrieri despre estetică (încă nepublicate), inducție poetică: „Poezia transformă cuvintele într-o intimitate continuă și singulară. Cuvintele nu mai au eficiența practică, pentru că urmăresc nu o experiență empirică, ci una ideală” (Universul estetic, în curs de apariție). Altfel spus, în poezie cuvintele intră în ele însele, transformînd spațiul exterior pe care îl descriu de obicei într-o interioritate miraculoasă: lumea este resemnificată în funcție de posibilul, iar nu de realitatea ei. Orice înnoire a sufletului sau schimbare a vieții se pot formula ca niște pagini nescrise din Învierea lui Tolstoi, la fel cum orice împietrire stă sub „primejdia” sărutului care îl tulbură pe Marele Inchizitor. Asta pentru că înnoirea sau împietrirea își găsesc în cele două cărți întreaga lor amplitudine și profunzime; devin, din simple teme ale eticii creștine în genere, peceți ale unor țesături sufletești fără sfîrșit.
De cealaltă parte, textul spiritual nu este o simplă rețetă sau dare de seamă a mîntuirii. Este o țesătură a cuvintelor în care frumusețea împodobește mintea și sufletul celui care citește. Psalmul este modelul neîntrecut al rugăciunii, iar imnul este chipul vizibil al unirii dintre Dumnezeu și om. Citim în scrierile Sfîntului Simeon Noul Teolog (Imnul 46 / Z. 10): „De aici, multa mîngîiere a lacrimilor de fiecare zi, / de aici, bucuria în inima mea, / care țîșnea ca un izvor și curgea neîncetat / pîrîu de miere și băutură a veseliei / ce se întorcea necontenit în gura minții mele”. Aceste versuri nu transmit bucuria întîlnirii profunde cu Dumnezeu fără a o împodobi cu întreaga mireasmă de care este capabil cuvîntul. Într-un mod straniu, chiar și cînd vorbește despre slăbiciunea cunoașterii, despre despărțirea de lume și de vorbire, care survine odată cu apropierea de lumina de negrăit, cuvintele Sfîntului sînt la fel de frumoase. Sărbătoarea regăsirii dintre Creator și creația sa anulează riguroasa cerință a tăcerii în mărturisirea realităților spirituale. O explozie de cuvinte, miresme și imagini, avînd ca arhetip Cîntarea cîntărilor, desenează spațiul întîlnirii. Și, mai mult de atît, îi configurează o lume, fără de care viața duhovnicească nu ar fi decît un eveniment indicibil.
Întîlnirea dintre teologie și literatură se petrece, de cele mai multe ori, sub semnul fricii de a vorbi: „Cum? Nu-ți pot spune / Căci mă înfricoșez, scriindu-ți acestea / și mă cutremur, cugetîndu-le” (Sfîntul Simeon Noul Teolog, Imnul 20 / Z. 20). Frica cuvîntului neputincios în fața a ceea ce este de negrăit este cea care îl transformă pe acesta în poezie, scoțîndu-l din situația în care trebuie doar să descrie o realitate. Posibilul lumii, mirabila coexistență a cerului alături de pămînt sînt formulabile doar în virtutea inducției poetice despre care vorbește Marin Tarangul: cea în care un cuvînt nu trimite către lucrurile însele, ci se „contaminează” cu sensurile celorlalte cuvinte. Astfel, nu mai este vorba despre a descrie experiența mistică, ci de a o face posibilă, a o articula sub forma unei lumi de sensuri și imagini. Chipul lumii spirituale se articulează din cuvintele care nu o descriu exterior, ci o constituie pur și simplu, îi conferă cadențe, ritmuri și modulații specifice.
Părintele Andrei Scrima relatează faptul că Sandu Tudor scria adesea în altar: „Dădea formă, sub chip de rugăciune, noii sale stări, încercînd parcă să interiorizeze numele primit – Agaton – pe care îl scria la persoana a treia” (Timpul Rugului Aprins). O parte dintre aceste rugăciuni au rămas tainice, dar multe au devenit poezii. Forma cuvîntului făcea parte, în cazul monahului de la Antim, din chiar articularea vieții sale duhovnicești. A scrie era o modalitate de a prelua învățătura cea nouă a Rugului Aprins, aceea a realităților isihaste, și de a o transforma în materia propriei sale lumi interioare. Cuvîntul poetic asigura această trecere din „mediul exterior” în „mediul interior”: el nu doar relatează sau reproduce, ci transformă, conferă rugăciunii culoarea propriului suflet al celui care o spune.
Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
