„Sînt un israelian palestinian”

Moscheea Al-Aqsa © wikimedia commons

Nuseir Yassin e creatorul unui videoblog pe tema călătoriilor. Îl urmăresc pe Facebook douăzeci şi unu de milioane de abonaţi. Are aşadar ceva faimă. Palestinian de origine, s-a născut şi a trăit în Israel. Din adolescenţă şi-a pus problema identităţii sale. Pînă de curînd se vedea drept un „palestinian israelian”, socotindu-şi în primul rînd relevantă apartenenţa etnică. După atacul Hamas, a declarat pe reţelele de socializare că, pentru el, ierarhia s-a schimbat. Nu vreau să trăiesc, a spus el, sub puterea unor terorişti pentru care orice cetăţean din ţară e o potenţială ţintă de ucis. „Chiar dacă nu sînt evreu, am un singur cămin: Israel.” „Sînt un israelian palestinian” (cf. The Times of Israel, 9.10.2023).

E o reacţie exact opusă celei pe care ideologia de luptă Hamas a încercat să o stîrnească în spaţiile de încadrare musulmană. Grupul terorist se prezintă pe sine drept un centru de raliere planetară, a „musulmanilor de pretutindeni”, drept un atlet al întregului islam. Grozăviile comise asupra unor civili, sălbăticia uciderilor, luarea de ostatici sînt pretinse a fi înalte fapte de arme pentru dreapta credinţă, acte ale unei misiuni de importanţă trans-istorică. Lozinca sub care Hamas şi-a lansat atacul e „potopul al-Aqsa”. 

Organizaţia vrea să-şi surclaseze – prin radicalism – concurenta, Autoritatea Palestiniană, pe care a evacuat-o din Gaza. E prea puţin pentru ea să se ocupe de condiţia palestinienilor, de tensiunile socio-politice cu Israelul, de realizarea unui stat palestinian. Ea şi-a dat misiunea de a lupta pentru unul dintre centrele venerate ale credinţei: moscheea al-Aqsa din Ierusalim, despre care pretinde că ar fi desacralizată şi în pericol să fie demolată de evrei. Alături de gruparea „Statul islamic”, care masacra populaţii întregi ca să instaureze un califat al ultimelor timpuri, alături de Hezbollah („partidul lui Allah”), Hamas face parte din Internaţionala terorismului religios. E un membru minor, patronat de membri cu greutate, precum regimurile din Iran şi Rusia, cel din urmă folosind religia drept anexă. 

Ca şi teroriştii ISIS, teroriştii Hamas s-au filmat în timp ce comiteau atrocităţile; le-au însoţit de un comentariu care îi plasa în rolul de „luptători eschatologici pentru islam”. Victimele măcelărite, profanate sau răpite erau prezentate ca o imagine a întregului Israel, umilit, înspăimîntat, pe care Hamas îl îngenunchează. În acest montaj, gruparea teroristă e (deja) „adevăratul, victoriosul” islam de la sfîrşitul timpurilor, iar „duşmanul” merită să fie anihilat cu sălbăticie căci se opune „adevăratei credinţe” şi „planurilor lui Dumnezeu”. Pentru minţile teroriştilor şi ale celor care se lasă impresionaţi de propaganda lor, sinistrul spectacol se dilată la dimensiuni globale. Dislocă realitatea, instalează în locul ei utopia unei eschatologii a urii, a ruinei, a descreierării. Hamas, alături de regimurile din Iran şi Rusia, alături de medii de extremă stînga din Occident, revarsă torenţial aceste imagini pe reţelele de socializare. Încearcă să facă din ele materie care să se insinueze în mentalul comun, care să îl modeleze. Credinţa se transformă în crezare dată unui spectacol şi ideologiei care îl subîntinde. Virtualul horror înlocuieşte nevăzutul spiritual.  

Al-Aqsa („moscheea cea mai îndepărtată”) e un centru important al islamului. Merită oare să devină un fief al terorismului religios? Merită să devină focarul unei forme criminale de religie?

Ridicată, potrivit tradiţiei, de califul Umar în 637, în preajma intrării sale în Ierusalim, moscheea se înalţă, alături de moscheea denumită „Cupola Stîncii”, pe o vastă esplanadă (Haram al-Sharif), aşezată pe culmea Muntelui Templului. Ansamblul sacru marchează – în simbolismul său, acumulat strat peste strat – apartenenţa islamului la rădăcina comună a religiilor abrahamice şi totodată specificul acestei credinţe. 

Superba Cupolă, de inspiraţie bizantină, adăposteşte Stînca – Stînca fundamentului (eben shethiyah în ebraică), aşezată de Dumnezeu ca o temelie cosmogonică, suprem stabilă în faţa „vuietului de ape multe” ale haosului (Isaia 17, 10-12). „Pus-am în Sion o piatră, o piatră de încercare, piatra din capul unghiului, de mare preţ, bine pusă în temelie; cel ce se va bizui pe ea nu se va clătina” (Isaia 28, 16). Potrivit tradiţiei ebraice, „Stînca” e Muntele Moriah pe care Avraam a consimţit să-l sacrifice pe Isaac la cererea Domnului. Tot ea simbolizează piatra pe care Iacob şi-a pus capul la Betel, locul de pornire a scării cereşti din viziunea patriarhului. Aşezată în Sfînta Sfintelor, slujea drept suport Arcei Legămîntului, făcea corp cu ea, la fel cum piatra de la Betel sprijinea capul şi viziunea lui Iacob. Stînca pe care se întemeia Templul ebraic conţine, în densul ei simbolism, diferitele „concretizări” biblice ale temeliei divine şi ale axei care fixează adîncurile, susţine lumea şi o uneşte cu transcendentul. 

Tradiţia musulmană a preluat simbolismul de care e impregnat locul. L-a prelungit cu un gest exemplar, întemeietor al propriei credinţe. Esplanada cu sanctuarele ei marchează locul unde Muhammad a fost purtat în noapte de la Mecca la Ierusalim; de aici, de la „moscheea cea mai îndepărtată” (al-majsid al-aqsa) s-a înălţat în călătoria cerească (miraj) prin sferele realului şi ale profeţiei, pentru a ajunge la Dumnezeu, care i-a dat reguli ale noii religii. 

Spaţiu sacru de prim ordin pentru islam, esplanada dă, în timpurile recente, un acces limitat vizitatatorilor, interiorul moscheilor fiind rezervat exclusiv musulmanilor. Guvernul Israelului nu intervine în gestiunea locului, care e asigurată de o fundaţie pioasă sub egida Iordaniei. În preajmă se află Zidul Templului, locul sacru al iudaismului. Nu departe, se înalţă Biserica Sfîntului Mormînt şi a Învierii Domnului. În vremuri calme, se menţine un modus vivendi cuviincios, dar rezervat între cele trei religii, care îşi au în Oraş ariile şi sanctuarele lor emblematice. Din păcate, între extremiştii religios-naţionalişti evrei şi musulmani se produc periodic incidente, iar fiecare tabără amplifică tensiunile; se slujesc una pe cealaltă pentru a creşte febra urii. Înfierbîntarea ruinează minţile, alimentînd scenarii ale unei eschatologii peste care fiecare grup se concepe stăpîn. 

Pentru cele trei religii, Ierusalimul poartă în numele lui pacea. E oraşul unde ar trebui să se reflecte pacea de Sus. În zenitul lui stă Ierusalimul ceresc, locul reuniunii tuturor credincioşilor în lumina lui Dumnezeu. Însă, pînă astăzi, colegialitatea religiilor, dialogul lor fratern nu precumpăneşte asupra distanţelor rezervate ori chiar ostile. Deşi ecumenismul a cîştigat teren, fiecare religie îşi vede mai ales de lumina ei. Dar Ierusalimul continuă să le pună în faţă o altfel de lecţie, o altfel de chemare. Aşteaptă să se adîncească în conştiinţe convergenţa comună spre aceeaşi Lumină. Poate că atrocităţile comise de extremismul religios vor provoca, prin contrast, conştiinţele să se limpezească, să dea o atenţie mai intensă Polului spre care ţintesc cele trei credinţe.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.