Itinerariul credinței

Romano Guardini (1885-1968), a cărui măiestrie spirituală e cunoscută cititorilor români prin cele cîteva traduceri din ultimele decenii, atrăgea atenția asupra multiplelor forme pe care le îmbracă credința în viața oamenilor și, mai ales, asupra caracterului său itinerant, dinamic, experiențial. „A crede – scria Guardini – nu înseamnă a gîndi ceva imobil (...) care s-ar afla în fața mea, ci a face experiența personală a unei existențe vii.” Oricît ar părea de banal, totuși majoritatea blocajelor în privința credinței se petrec din cauza acestui „în fața mea”, a raportării la credință ca la un obiect teoretic pe care-l consideri plauzibil sau nu, cu care te confrunți mai degrabă decît te întîlnești. Or pentru a vorbi cu sens despre credință e nevoie să depășim distanța, raportul de exterioritate care nu conduce niciunde. În orice caz, e nevoie să renunțăm la a reduce credința la o teorie despre Dumnezeu. Ieșirea din astfel de habitudini mentale ar îngădui o plasare mai adecvată, măcar și pentru a arunca o privire asupra unei lumi care altminteri ar rămîne de neînțeles.

Dar reflexele mentale blocante nu sînt doar „privilegiul” celor care se uită cu suspiciune la fenomenul credinței. Lor li se adresa în mare parte Pascal, cu formidabila sa intuiție spirituală și inteligență, în fragmentele apologiei pe care se străduia să o construiască. Așadar, nu numai spiritele sceptice, pironiene sau epicureice (ca să păstrăm triada pascaliană) au dificultăți, aflîndu-se în multiple confuzii și, mai cu seamă, avînd opțiuni contrare, ci și cei care pășesc pe calea credinței. O anume exterioritate față de adevărul și potențialul propriei experiențe se menține ca o opacitate, ca o proastă așteptare a unor efecte cvasi-magice sau ca o excesivă concentrare pe sine. „Ia aminte la tine însuți” e un îndemn care scandează, purtînd memoria faimosului dicton delfic, toate marile lecții pe care le putem desprinde din lunga și atît de variata istorie a creștinismului. Însă această necesară și salutară vigilență nu este menită să se închidă în sine, ci să-i cuprindă în respirația universală a dragostei și pe ceilalți, pînă la ultimul păcătos, așa cum vedem la cei mai aspri asceți și la cei mai înalți mistici.

Credința se dezvăluie ca o realitate de ordinul experienței. E receptare a revelației, adeziune personală, acceptare a dogmei ca adevăr de credință, dar și conștiință a faptului că acest adevăr, care devine prin actul de credință adevărul meu, este totodată al nostru și rămîne o sursă inepuizabilă de lumină și viață. Pentru cei ce cred, dar și pentru cei ce privesc din afară, legătura dintre credință și viață e exigența cea mai mare: a înțelege cu întreaga făptură că, prin credință, intri într-un proces de înnoire; că e nevoie de o atenție din ce în ce mai acută și de o răbdare pe măsură; că sămînța credinței e deseori pîndită de riscuri; că tentația de a te prefera pe tine însuți e o însoțitoare insidioasă și neobosită; că e nevoie uneori de curaj pentru ca atingerea harului să rodească, iar alteori de prudență; că e foarte posibil ca după o perioadă de certitudine și entuziasm să vină – din varii si misterioase pricini – o vreme a secetei și că în însăși traversarea deșertului se probează personal o fidelitate care a fost marea așteptare a lui Dumnezeu în privința poporului ales.

Nimic din ce am evocat mai înainte nu seamănă cu vreo adeziune la un sistem de idei sau cu o procedură de sedare spirituală. Dimpotrivă. E o continuă conștientizare a caracterului inevitabil al itineranței și a absolutei necesități a vigilenței continue. Pascal a avut înțelegerea deplină a acestei exigențe a credinței care devine viața însăși: o căutare și o receptare neîncetată a harului, a prezenței care aduce bucurie, dar a cărei absență e suferința însăși: „Trebuie să lucrăm neîncetat ca să menținem acea bucurie care ne moderează teama și acea teamă care ne păstrează bucuria”. Este vorba, așa cum scria Pierre Manent în excelenta carte dedicată gîndirii lui Pascal, despre bucuria de a-L cunoaște pe Dumnezeu și teama de a-L pierde – cei doi poli ai itinerariului credinței.           

Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, ed. II, 2023).