Bogdan TĂTARU-CAZABAN

A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).

Pierre Manent în excelenta carte dedicată gîndirii lui Pascal, despre bucuria de a-L cunoaște pe Dumnezeu și teama de a-L pierde – cei doi poli ai itinerariului credinței.

În creștinism este posibilă o bună practică a uitării prin exercițiile spirituale și apoi la nivel sacramental (prin mărturisire).

Astfel, mireasma Întrupării este și cea a Învierii, e parfumul vieții care, prin jertfă, învinge mirosul greu al morții.

Pentru că Dumnezeu însuși li se dezvăluie ca o carte care „nu se închide”.

Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.

Deși îl vor vedea pe celălalt Lazăr revenind din mormînt, în carne și oase, unii dintre martori nu vor crede.

Dinamica acestei rugăciuni descrie, de fapt, „interioritatea reciprocă” dintre Hristos și membrii Bisericii.

Astfel, Dumnezeu venea El însuși să tămăduiască durerile și să asume suferința.

Ce să mai spunem despre uluitoarea „poveste” a Mariei Skobțova?

E ca o sămînță a vieții contemplative sădită în plin efort de purificare, reluat cu vigilență și încredere, sau ca o oglindă a luminii interioare în care se reflectă lumina lui Dumnezeu.

Însă, făcînd astfel, din lene sau din sfială, am fi noi cei care pierdem prilejul de a primi, în viața spirituală, atîta cîtă este, cuvîntul de care am avea nevoie.

Tradiția Bisericii îi asociază pe cei doi apostoli ale căror misiuni fondatoare constituie substanța însăși a Faptelor din Noul Testament.

Andrei Pleșu este, așa cum știm, un excepțional mijlocitor.

Semnificativ foarte este faptul că Adam și Eva nu au rămas cu rezultatul artizanatului lor grăbit și ipocrit, legat de conștiința propriei vini.

E un mister al libertății, căci fiecare în conștiință poate spune de ce deschide sau de ce nu.

În Confesiuni, Augustin descrie cum „izvorul milostivirii” se apropia din ce în ce mai mult, în vreme ce condiția lui nefericită era tot mai chinuitoare (VI, 16, 26).

E aici ceva din alchimia virtuții la fel de veche ca natura umană.

Se poate începe cu pasul just și minimal al reintroducerii latinei ca materie de bacalaureat.

Nu știu cum îi vor fi recitite cărțile peste ani, dar sînt convins că lecția senectuții sale va rămîne una a înțelepciunii pe care filosofia nu o poate atinge decît în carnea unei vieți.

Dana Jalobeanu reușește concomitent două lucruri: să ni-l (re)descopere pe Seneca-autorul (deopotrivă filozof și literat) și să facă să lucreze în noi virtualitățile proteice ale unei mari creații.

E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.

Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.

Evangheliile nu sînt cronografii, ci transmit fiecare sensul evenimentului hristic, oferind însă și detalii concrete.

Nu este o carte antimodernă, după cum anticipam pentru a bloca dintru început o eroare de lectură, ci o carte polemică la adresa triumfalismului inconștient al unei modernități care se vede ca orizont de nedepășit al vieții și al gîndirii.

Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale

Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.

Ființa netrupească primește cinstea proximității față de Creator, însă și riscul teribil al îndepărtării fără întoarcere.

Dar de ce să citim o carte despre Antichitatea Tîrzie? Pentru că atunci s-a petrecut marea schimbare care a marcat nu doar civilizația europeană, ci a avut un impact global: apariția creștinismului și adoptarea sa treptată în cadrul Imperiului Roman.

Într-o istorie a prieteniilor spirituale, Francisc și Clara au o întîietate necontestată.

Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.

Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.

Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.

Dacă ceea ce rostește Hristos, folosind cuvintele obișnuite ale oamenilor, nu trimite la ceea ce vedem și înțelegem în orizontul acestei lumi, cum putem primi cuvintele sale?

Editat, tradus, redescoperit în bogăția și autenticitatea sa în ultimul secol, Origen revine de fiecare dată în atenția cititorilor cu o înnoită putere de atracție.

Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.

Din prospețimea naturală a dimineții, roua trece în registrul auroral al vieții spirituale, care are nevoie de speranța eficace a începuturilor și a reînnoirii.

Cinstirea cu totul specială acordată Sfintei Maria Egipteanca, păcătoasa care, retrăgîndu-se în pustie, atinge desăvîrșirea, înseamnă recunoașterea de către Biserică a faptului că excepționalul și unicitatea ireductibilă a unei vieți pot exprima un adevăr general și eficace pentru viața spirituală.

Recunoscut prin excelență eroilor și cultivat în rîndul membrilor cetății, curajul se manifesta mai ales în confruntarea cu riscul maxim al pierderii vieții.

Spaimele copiilor și ale mamelor, spectrul morții iminente, trauma supraviețuitorilor, fuga din calea bombelor, toate fac parte din cohorta de nedreptate și durere pe care oamenii le provoacă semenilor dintr-o sumedenie de false motive, unele dintre ele alimentînd ideologiile puterii.

Răsfoind somptuosul volum Mănăstiri și biserici din Transilvania (secolele XIII-XVIII), coordonat de părintele Iustin Marchiș (Design Books, 2020), ești adus în prezența unui patrimoniu cultural și religios de o copleșitoare frumusețe și varietate.

Cu totul semnificativ este faptul că această definire de sine a Ortodoxiei are loc pe un teren marcat de o diversitate internă, determinată ea însăși de receptivitatea sau de reactivitatea față de mutațiile occidentale post-Reformă.

Răul își exercită capacitatea disolutivă şi induce sentimentul epuizant al imposibilității ieșirii din criză.

Denis de Rougemont a oferit una dintre cele mai subtile și plauzibile demascări moderne ale răului din viețile oamenilor și din istoria ai cărei singuri făuritori își imaginează că sînt.

Mărturii timpurii atestă că peștera din Betleem era cunoscută și că Nașterea ajunge treptat, alături de Botez, o sărbătoare teofanică.

Ca și convertirea lui Steinhardt, epistolarul său vorbește despre bucurie și despre minunea prieteniei, despre curaj, libertate și, mai ales, despre Hristos.

Olivier Clément a ales să-și prezinte credința sub forma unei reflecții teologice asupra timpului.

Hildegard se bucură de privilegiile unei personalități-vedetă: misterioasele sale miniaturi sînt accesibile nu doar prin somptuoase volume de artă, ci și prin digitalizare.

Oricît de venerabilă şi de prolifică, tradiția devine în lumea modernă doar o alternativă spirituală şi, prin urmare, este condusă spre „o mărturie austeră”, fără a-și pierde însă demnitatea pe care i-o conferă propria creativitate, istorie şi adeziune din partea credincioșilor săi.

În sensul de transmitere a ceva ce vine din trecut ca adevăr sau ca valoare, tradiția nu mai beneficiază de aceeași charismă.