Timpul transfigurat

În cartea sa de debut din 1959, apărută recent, în traducerea semnată de Măriuca și Adrian Alexandrescu, cu titlul Transfigurarea timpului în lumina tradiției ortodoxe (Editura Spandugino, 2021), Olivier Clément a ales să-și prezinte credința sub forma unei reflecții teologice asupra timpului. Cartea e întrucîtva diferită de cele prin care ne-am obișnuit să-l (re)cunoaștem pe autor. E mai complex articulată, cu o pronunțată înclinație spre sinteză, cu numeroase referințe la arii religioase diferite, cu unele intransigențe de neofit. Pentru cei care știu opera lui Clément, citirea acestui volum auroral e o experiență care confirma marile teme ale teologului francez și, mai ales, tonul său inconfundabil. Cei care îl vor descoperi abia acum, la un secol de la naștere, vor fi răsplătiți cu pagini de mare frumusețe și intensitate spirituală. Convertit la maturitate, Olivier Clément a avut darul de a-și transmite credința cu prospețimea vibrantă a unei întîlniri recente, al cărei preaplin se transformă firesc în poezie. Iar pentru un convertit care a fost pe marginea abisului, nimic nu e mai dureros și deopotrivă mai însuflețitor decît sentimentul timpului: cel al risipirii și al căutării, al înfruntării vidului și absenței, dar și cel al renașterii, al speranței și, mai ales, al prezenței de netăgăduit a lui Dumnezeu. Timpul exilului devine brusc, irevocabil, timp al mărturisirii.

Aș alege din aceste pagini de tinerețe, de autodefinire, mereu în dialog, atente la imprevizibilitatea și libertatea divină, doar cîteva reflecții. Punctul de pornire este relația de non-opoziție între timp și veșnicie, în sensul că timpul, intim asociat creației, nu a fost proiectat spre a nega veșnicia, ca vector al distrugerii și al neantului, ci ca interval al unui proces de desăvîrșire. Vocația originară a timpului e aceea de a permite împlinirea, iar, după cădere, de face posibilă răscumpărarea și transfigurarea. Cuvîntul-cheie este transfigurare, pentru că, prin Întrupare și Înviere, umanitatea este asumată și transfigurată, fiind deschis o dată pentru totdeauna orizontul participării oamenilor la viața lui Hristos. Însă timpul nu rămîne ca un rest al nimicniciei, nu este lepădat ca o piele moartă, ci este el însuși transfigurat odată cu natura umană unită cu veșnicia Fiului lui Dumnezeu: „Temporalitatea noastră căzută, asumată pînă în adîncurile abisurilor sale de către Domnul, se metamorfozează în timp îndumnezeit. Prin fisurile de neant care o fărîmițează țîșnește de acum apa vie (...)”. Timpul morții este convertit în timp al iubirii „mai tare decît moartea”.

Din perspectiva promisiunii lui Dumnezeu, Hristos a recapitulat și împlinit istoria umanității ca istorie a mîntuirii. Cu alte cuvine, „în Hristos, istoria s-a încheiat”, și-a realizat sensul, a atins plinătatea. Totuși, ea își urmează cursul, iar timpul e în continuare asociat morții și eșecului. Pare că umanitatea poate face abstracție de evenimentul unic al întrupării Fiului lui Dumnezeu și reintră în ciclicitățile condiției sale căzute. Văzută din afară, lumea trăiește la intersecția mai multor timpuri, însă, dacă privim din interior, dinspre relația lui Dumnezeu cu omul, evenimentul hristic întemeiază o nouă istorie sau, mai bine spus, un nou timp. De fapt, înnoiește și transfigurează lăuntric timpul, în mod tainic, discret sau vizibil, prin cei care aleg să-l urmeze și să-i fie fideli lui Dumnezeu. Acest timp în care se petrece transfigurarea sau îndumnezeirea, adică participarea încă de aici, de pe pămînt, din mijlocul acestei vieți, la viața divină, este propriu Bisericii, trupului tainic sau mistic al lui Hristos. De cele mai multe ori, nici cei care au frecvența participării la viața eclezială nu realizează calitatea acestui timp, sensul lui și paradoxala coexistență cu cel exterior. „Biserica – scria Clément în autobiografia sa – este marea care începe să cînte pentru totdeauna în scoica lumii.” În prima sa carte ne amintește că în Biserică se comunică, prin Duhul Sfînt, „temporalitatea eternizată a Domnului”, adică a umanității unite cu dumnezeirea, și că timpul pe care-l trăim prin participare la taine devine unul „transparent față de eternitate”, un „timp îndumnezeit”.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.