De ce blîndețea?
Dintotdeauna am fost atras de blîndețe ca de o noblețe fără aroganță sau ca de un fel de a trata greșeala văzînd, dincolo de ea, renașterea morală. Dar m-am întrebat, ca mulți alții, care este sensul ei în a doua fericire din Evanghelia după Matei: „Fericiți cei blînzi, căci ei vor moșteni pămîntul”. Cine participă la liturghie știe că rostirea solemnă a Fericirilor face parte dintr-un ritual care îți pune mereu în față harta spirituală a sensului creștin al fericirii. În cazul acesta, blîndețea și pămîntul sînt termenii unei relații care nu are o transparență imediată. În pofida prestigiului blîndeții, eram convins că nu este vorba aici de o înclinație naturală sau de un dat temperamental. Fericirile se adresează tuturor, nu doar celor blînzi din fire, și împreună alcătuiesc un portret al vieții virtuoase ducînd către Împărăția lui Dumnezeu, care începe, așa cum ne spune Hristos, cel „blînd și smerit cu inima”, încă de aici, dinlăuntrul fiecăruia. Așadar, ce sens are această blîndețe și de ce răsplata ei este pămîntul?
Dacă intrăm în studiul textelor originale și al traducerilor, vom observa că fericirea a doua reia Psalmul 36 (37), 11, dar în versiunea greacă (Septuaginta), redînd prin „blînzi” ceea ce la origine, în ebraică, însemna „săraci”: „Dar cei blînzi vor moșteni pămîntul şi se vor desfăta în belșug de pace”. E o făgăduință divină, care se va împlini pentru cei ce nădăjduiesc în Dumnezeu și nu îi invidiază pe bogați și pe puternici, dar, mai ales, nu cad pradă mîniei, iuțimii și vicleniei. Avem astfel o altă fațetă a condiției spirituale descrise în prima fericire, atît de des calomniată printr-o trivială neînțelegere. Blîndețea propusă drept cale spre mîntuire nu este în primul rînd o trăsătură de caracter, ci o exigență în relația cu Dumnezeu și cu semenii. Ea manifestă încrederea în dreptatea și fidelitatea lui Dumnezeu, chiar dacă reușita păcătoșilor și a celor care încalcă legea sare în ochi și ispitește prin eficiența ei efemeră. Psalmul 36 (37) mai proiectează o lumină asupra sensului blîndeții: răbdarea, prin care cei blînzi nu sînt indeciși sau lași, și nici nu se retrag în spatele unei distanțe amabile, uneori echivoce, ci îl lasă pe Dumnezeu să acționeze, să facă dreptate și să judece la timpul potrivit. Cu alte cuvinte, nu o iau, cu dreptatea lor, înaintea lui Dumnezeu și nici nu-i reproșează tăcerea. De aceea, în blîndețe e și cumințenie, și smerenie, și un fel de a mărturisi doar prin propriul fel de a fi, fără ostentația judecării celuilalt. Blîndețea are austeritatea fidelității față de Dumnezeu, dar și seninătatea respingerii violenței.
Ce răsplată primește? Pămîntul, care, deși fără determinații, înseamnă țara făgăduinței. Dar și Psalmul amintit, și contextul Fericirilor evanghelice îi conferă sensul înalt al Împărăției lui Dumnezeu. Astfel, violenții, viclenii, toți cei care își fac din exercițiul puterii fără limite și al nedreptățirii celorlalți mijloace de parvenire, vor trăi cu iluzia că posedă pămîntul, în vreme ce blînzii, răbdătorii, cumpătații vor primi moștenirea promisă de Dumnezeu, pămîntul spiritual, un dar pe care nu-l pot poseda, ci doar primi. În istoria antică a interpretărilor, problema era aceea a tensiunii dintre ceea ce se înțelegea prin a fi blînd și lupta pe care o presupune dobîndirea virtuții. Ca și astăzi, blîndețea era percepută sub forma ei slabă, oarecum inerțială, ca o lentoare greu acomodabilă în peisajul agonal al credinței. De pildă, Sf. Grigorie de Nyssa, în faimoasele sale omilii, găsea soluția văzînd în blîndețe o cumpătare, o rezistență interioară față de mînia care desfigurează umanitatea. Era, între antici, o veche legătură între mînie și blîndețe, ca între patimă și antidot, așa cum arată și meditațiile pe această temă ale lui Marcus Aurelius, minunat comentate de Petru Creția. Iar dacă ne gîndim la marii asceți al căror portret ne-a fost transmis de tradiție, s-ar părea că tocmai echilibrul între înclinația firii și disciplina interioară e pus în valoare atunci cînd cei blînzi temperamental se încercau prin austeritate în relație cu ceilalți, pentru a evita să dea curs unei naturaleți riscante, iar cei iuți și înclinați spre violență practicau ospitalitatea și blîndețea. E aici ceva din alchimia virtuții la fel de veche ca natura umană.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).
